Gо́gоl Memоriаl
M-am săturat de scris necroloage şi-ngropat animale preferate! După întâmplările din ultima, scurtă & proaspăt-de-recentă, perioadă, am ajuns un gropar tot mai versat şi tot mai versatil ca încropitor de zoo e-epitafuri... ... din păcate... din păcate... din păcate...
După Picuţă[1] (asta ca să nu-l mai pomenesc pe Bitman, câinele meu preferat din viaţa asta, căruia încă nu i-am alocat text aici...), ne-a părăsit şi Goguţă şi, odată cu el, pe mine & tot cheful de a mai fi implicat în creşterea animalelor...
De fapt, ca şi ceilalţi părăsitori, nici el n-a avut nicio vină. Pur şi simplu l-am pierdut... L-am găsit vineri, în 10 aprilie (2015)... Nu eu. Eu îl găsisem pe Picu. Pe Gogoloi l-a găsit L., lat, lungit pe pardoseala boxei lui individuale, în care devenise familist pt. ultima oară.
... fiecare cu animalul lui... Gogol a fost însă şi animalul meu, unul preferat, chiar dacă eu mai puţin am petrecut cu el...
Ajunsesem să-i duc dorul. Nu-l mai văzusem de la finele anului trecut/ începutul acestui an. La ultima sesiune de vizitare abia aşteptam să-l revăd, să-mi afund din nou pometul drept între omoplaţii lui fluffy powder puffy de porumbel pănos, pufos şi prăfos cu pulberi de sidef şi argint. Era modul meu de a-l saluta. Mă făcea să mă simt vinovat pt. hărţuirea asta afectuoasă. După un „vhuu” scurt, în parte înfundat, în parte vocal şi gutural, obişnuia să mă anunţe că nu-l amuză demersul meu. O făcea cu o serie de bătăi stridente de inimă. Apoi îşi tempera ritmul cardiac şi, bănuiesc că, se bucura, aşa cum bănuiesc şi că mă recunoştea. Pe L. o ştia sigur. Cum îl ţinuse multă vreme indoor, atunci când era liber, la câteva camere distanţă, pleca uneori în căutarea ei. Chiar dacă nu-i agreea pe invazivi, era obişnuit cu oamenii.
Fiind ţinut singur mai bine de jumate de an doar de când îl ştim noi, cred că i se urâse... în perioada scurtă de cca. o lună, în care l-am avut musafir şi eu, obişnuia să se apropie de locul unde lucram. Păstra o distanţă reconfortantă, însă nu se îndepărta. În lipsă de alternative, cred că îl relaxa să mă ştie aproape. Îşi stabilise un loc al lui, mereu acelaşi, pe pragul biroului, din care mă privea în timp ce lucram. Uneori îşi mai întrerupea serviciul de gardă, direcţionându-şi vigilenţa spre aranjatul penajului, apoi intra iar în „stand by”, veghindu-mă răbdător. Venea în locul ăla din orice colţ al incintei. Cred că îl prefera. Nu îl părăsea decât pt. o scurtă gustare, apoi revenea.
O să-mi lipsească mult... în curând (sper că) voi schimba locaţia pt. altceva mai ofertant; acel loc însă, cu acel prag, cu acel porumbel pe el, cred că va fi una din amintirile de forţă ale acestei etape, acolo...
Chiar dacă mai mult a fost a lui L., l-am îndrăgit şi eu, şi-l regret, de-am ajuns să am emoţii acum, când îi caut pozele să i le postez... a fost cel mai decorativ şi, şi mai important, cel mai uman dintre cei vreo 40 de porumbei care mi-au trecut prin atenţie de când mă interesează domeniul. Porumbel n-a prea fost, dar asta-i altă poveste în care poate că intru mai în josul textului...
Exceptându-i pe voiajorii pe care i-am donat lui taică-miu, pentru mine Gogol a fost şi primul meu porumbel „de rasă”, de care am fost impresionat la prima vedere... pe când mi-era doar o loptă imensă de sidef mat, timorat pe fundul unei cutii de hârtie A4...
plin de căpuşe negre, din acelea „de pene”, care şi ele se bucurau de bogăţia penajului sidefiu. Party-n puff făceau cu toate neamurile lor numeroase... până când le-am stricat petrecerea...
Aşa l-a găsit L. în plină vară trecută. Vizita un şantier. În colţul incintei a văzut o volieră dezafectată... sau ceva... un coteţ cu etaj... Ştiindu-mă interesat, eu în perioada aia fiind în plină căutare a modelului ideal de volieră pt. porumbei şi/ sau adăpost pt. găini, m-a sunat să-mi spună.
A doua zi, iarăşi în trecere pe acolo, inspectând mai amănunţit epava, a văzut un porumbel înăuntru. Mi-a spus şi asta. I-am cerut să ceară detalii. Nu le-a primit. Nu avea de la cine. Pasărea era într-o situaţie critică. Habar n-am de când stătea singur acolo. Afară era caniculă... l-a adăpat pe loc cu puţină apă, apoi a fugit în piaţă după grăunţe...
Deşi şantierul se pornise de ceva timp, vechile edificii fiind demult demolate, voliera din colţ fiind şi ultimul vestigiu care mai amintea că acolo fuseseră oameni, nimeni dintre şantierişti nu ştia ce e cu acel porumbel. Nici măcar nu-l observaseră. Nici măcar proprietarul. Atunci L., cu acordul acestuia, s-a hotărât să-l ia barem în îngrijire, dacă nu să-l adopte.
Eu l-am văzut după ceva timp. După ce L. îi pregătise deja colivia indoor. Era primul „un fel de VRdF” pe care aveam să-l văd „pe live”. Mi-a plăcut mult. Tot în premieră am văzut şi molii de pene. Asta nu am apreciat... I-am trasat lui L. sarcină să-l deparaziteze de îndată, lucru pe care l-a şi făcut. A durat ceva. Aşa durează tratamentul recomandat de farmacista veterinară şi confirmat de Internet... nu mai ştiu cu ce pulberi siderale, asortabile (desigur) cu sideful VRdF-ilor... ţine cam vreo 20-spre o lună de zile.
Starea generală a porumbelului deja se îmbunătăţise înainte de adopţie. Astfel, dacă la descoperire era atât de slăbit încât cucuia pe podeaua volierei, fără să se mai poată ridica la odihnitori şi/ sau boxe, după scurta perioadă ocupată cu formalităţile de adopţie, perioadă în care a fost zilnic hrănit şi adăpat, Gogoloi devenise ceva mai tonic.
Numele avea să şi-l primească mai târziu. Pe atunci cred că era doar (un) „Porumbel”... chiar dacă prea porumbel nu fusese deloc la noi. Oricât de tonic, arareori se ridica într-un zbor jos şi scurt, de cele mai multe ori razant cu solul. Alungat spre boxa lui, mai degrabă prefera să umble legănat, ca o gâscă. Era tare simpatic. Grăbit, aducea cu un Road Runner ardelean supraponderal, un galoş aripat, în slow motion, care oricât de zorit ar fi, nu lasă pe nimeni şi nimic să-i strice tihneala unui şpaţir.
Nu ştiu cine i-a fost stăpân. Cum L. a pierdut de tot contactul cu proprietarul conjunctural al plaţului cu volieră, nu am reuşit să aflu nici până azi, deşi diligenţe s-au făcut, iar de insistent mă ştiţi deja... Probabil nu voi afla niciodată. Nici nu cred că mai are vreo importanţă acum... Mi-a rămas ca o fantomă de informaţie că porumbei ar fi crescut cândva p-acolo un arab sau ceva... Alte păreri erau că voliera aparţinuse unui crescător care a murit şi a lăsat Lumii acesteia, fără sarcini precise şi responsabilizări, tot şeptelul... Oricine şi orice ar fi fost, habar n-am de ce îl abandonase pe acesta. Poate pt. că era mai bătrân.
Înainte să-mi dau seama că nu agrează să zboare, credeam că a fost scăpat după relocarea stăpânului şi s-a întors la vechiul domiciliu. Acum ştiu că n-avea cum. L. mi-a mai spus că în volieră, pe jos, erau şi carene descărate de porumbel. Alături de sternuri, mai multe pene, unele încă prinse-n fragmente de braţ de aripă. Probabil muriseră ceva porumbei pe acolo. Poate de sete şi foame. Poate intrase ceva la ei. Uşile, nu mai ştiu, dar cred că-mi spusese că nu mai aveau închizători... cine ştie câţi din colocatarii lui Gogoloi se prăpădiseră în acest fel. El, dragul meu, a fost un supravieţuitor... până acum...
La L. cea mai mare parte a perioadei a fost, cum spuneam, ţinut în casă, într-o colivie improvizată dar confortabilă totuşi. Cotidian, destul de mult din a doua parte a zilei, primea permisie pt. antrenarea aripilor şi plimbare prin camere. Uneori o consuma. Alteori, din prea multă comoditate poate, ori poate din alte cauze, prefera să rămână în adăpost, chiar dacă acesta rămânea deschis ore întregi.
Doar de puţin timp, anul ăsta, a fost relocat într-un cub de 1mc, într-o remiză, unde speram să-l şi împerechez şi să-l ţin până la finalizarea şi darea în folosinţă a volierei.
Din lipsă de alternative imediate, în acel cub, i-am prezentat-o pe Albuţa[2], porumbela pripăşită la altcineva de altundeva şi primită de noi în grijă. Cu aceasta a fost potrivire la prima vedere, deşi Albuţa fusese recent împerecheată cu un guţan şi depusese ouă chiar, în mai multe rânduri, însă le părăsea sistematic.
Introdusă la Gog, din prima s-a apucat să mănânce, liniştită, de parcă acolo ar fi fost la ea acasă de când lumea... M-a surprins comportamentul ăsta, pt. că în vechiul ei cub avea apă şi mâncare la discreţie, care nu se terminau, nici ele, nici discreţia, niciodată.
În fine, a 2-a zi, ambii porumbei stăteau pe bară, umăr-lângă-umăr, şold-lângă-şold, „shoulder-2-shoulder”... oferindu-şi momente sensibile şi tandreţuri, mai ales Gogol ei, care o ciugulea-n ceafă ca un coafez-featherstylist/ featherdresser, lucru care m-a surprins la un mascul atât de bătrânel şi de atâta vreme înstrăinat şi însingurat printre oameni...
Pt. că nu doream să depună acolo ouă, i-am relocat în alt cub, pe Goguţă pt. ultima oară... În scurt timp au venit şi ouăle. Nici nu ştiu dacă erau fecundate şi, dacă da, dacă de Gogoloi.
De clocit le clocea doar Albuţa. Cel puţin, noi, doar pe ea am văzut-o. Nu părăsea aproape niciodată cuibul. Poate Gogoloi intra la el în schimbul doi. Noaptea n-am stat niciodată să-l urmăresc. De când aveau ouă, el stătea veşnic pe bară. Nu-l vedeam coborând nici la mâncare. Cred însă că se hrănea când nu-l vedeam noi.
Apoi l-am găsit mort. L. crede că era bolnav, că de aia stătea doar pe bară, că de aceea nu clocea niciodată, neînlocuind-o pe Albuţa la cuibar... Eu încă mai cred că totuşi o făcea noaptea... nu cred că a fost bolnav pt. că stătea pe bară sus, efort considerabil pt. un gogoş care mai degrabă „fugea”, ca un cuc californian din Ardeal, decât să zboare... Îmi amintesc că în prima zi după relocare a stat pe pardoseală, de mă temeam că nu va ajunge niciodată pe bară... dacă reuşise, şi dacă se mai şi menţinea, presupun că era suficient de în formă...
E posibil să fi sucombat de bătrâneţe... în fond, din acest „Mortal Kombat” cu vârsta nu iasă nimeni învingător... Habar n-am cât trăieşte un porumbel. Goguţă cred că avea vreo 5 ani şi, probabil, un cumul considerabil de patologii dobândite înainte să ajungă la noi, chiar dacă în condiţiile special de artificiale în care l-am păstrat, n-a apucat să le manifeste.
Spre deosebire de Picu şi rămăşiţele lui, de data asta, pe Gogol l-am îngropat de-ndată. Nu mai era nimic de aşteptat...
L. l-a dus & condus la groapă şi, ca un copil ce nu voia să piardă contactul cu jucăria favorită, pe tot parcursul, am surprins-o, cu mâna-n săculeţul în care-l ambalasem... ţinindu-l în mână. Voia, pesemne, să se mai bucure de atingerea pufoasă a lui G.. Atât de mult o bucurase. Primul porumbel al ei şi, probabil, şi ultimul porumbel de care cred că va avea să se ataşeze. L. l-a iubit mult.
Spre deosebire de ceilalţi, pt. care, cred, are compasiune ca pt. orice animal, pe ăsta l-a iubit poate şi pt. că nu prea a fost porumbel, ci mai mult un „pet” care a bucurat-o cu compania lui pt. mai bine de jumate de an.
Amândoi l-am regretat, nu ca pe un om ci, ca pe doi, noi doi pe alţi doi oameni...
... asta poate şi pt. că, pt. fiecare din noi, ne par tot mai puţini oameni aproape şi, dintre aceştia, probabil că şi mai puţini dintre „umani” se încadrează în specie...
Egoist cum sunt, eu regret toate puţinele momente în care l-am avut aproape. Regret că nu au fost mai multe. Dacă ştiam că nu mai are mult, probabil că n-aş mai fi încercat să-l împerechez şi integrez într-o colonie de semeni de-ai lui, ci l-aş fi păstrat în casă, spre propria mea bucurie...
Niciodată însă nu poţi ştii... sper totuşi că a fost fericit în ultima parte a vieţii. La „noi” a prins de toate, inclusiv o ultimă încercare de familie. A călătorit mult, oarecum ca un adevărat voiajor... mai mult poate decât mulţi voiajori adevăraţi... A făcut sute de km. E drept, nu în zbor, ci cu maşina sau trenul... a fost astfel, chiar dacă nu un porumbel tipic, sigur sigur un Voiajor. Şi a fost şi destul de românesc, şi foarte frumos, VRdF-ul „nostru”...
L. cred că îl regretă cel mai mult. I-a amenajat şi mormânt. I-a postat, peste brazda funerară, proaspătă, sub care-l îngropasem, o piatră în formă de inimă – în viziunea ei... Şi Picu are peste el o piatră tot în formă de inimă. Până la urmă, toţi bolovanii de râu, altfel şlefuiţi şi rotunjiţi de torente, indiferent cum arată, atunci când îţi acoperă ceva pierdut, ce-ţi pare valoros şi important, se transformă în inimi de piatră...
Astfel, am ajuns să ne tot extindem... din păcate, deocamdată, doar cimitirul de animale... Sper să ne limităm aici carierele alternative, eu pe cea de cioclu iar, L. pe cea de „preoteasă veterinară” şi maestră de ceremonii nedorite...
Până una-alta, Gogu e subiect tabu. L. nu mai suportă să amintesc de el... nu mă gândeam că va ajunge să-ndrăgească într-atât de mult un porumbel. Pe primii guţani aciuaţi la „LOCANTA II: [#chichenhostel]” îmi amintesc că i-a alungat de pe casă sistematic, până când ăia se săturaseră şi n-au mai venit... E drept, Gog. a fost altceva decât un porumbel... deci, e de-nţeles...
... de răsfoit şi privit poze cu el nici nu se mai pune problema să poată fără a fi considerabil sensibilizată... acum am ajuns să regret lansarea în aventura asta zoo... îmi pare rău şi că am mai băgat-o şi pe L. în business... poate că trebuia, măcar pe ea, să o las la faza la care alungă guţani pripăşiţi... antrepriza asta, într-un an de zile, numai regrete ne-a adus amândurora şi, deocamdată, niciun rezultat... şi porniserăm de la atâtea intenţii & idei bune... de speranţe & aşteptări nici nu mai pomenesc... :(
Ca de obicei, şi în acest album, în completare & spre ilustrare, ataşez imagini diverse cu Gog, strânse de-a lungul scurtului timp.
Din drag pt. el, îi pun toate pozele peste care am reuşit să dau prin arhiva lui L., unele reuşite, altele mai puţin...
Opis:
– în debutul albumului (în triplu), IMG-20150110-01323 – una din ultimele imagini ale lui G. Una dintre cele mai dragi mie... în ipostază tipică lui atunci când era răsfăţat & pamper-it, de bufniţoi îmbufnat... (poza e făcută înainte de instalarea lui în cub, probabil ultima cu el la domiciliul indoor)...
– în prima serie (DSC02843... IMG-20140625-00526) apar imagini cu Goguţă în domiciliul originar... iniţial „la podea” (DSC02845), aşa cum a fost găsit, apoi „revenit la sentimente mai bune” (IMG-20140625-00525)...
– seria a 2-a (DSC02971... IMG-20140706-00554) – cuprinde imagini surprinse în timpul unei prelungite şi interminabile sesiuni foto... cu dragul de el, parţial deranjat, mai mult curios şi, invariabil, frumos!..
– în fine, în DSC03042 – apare prima colivie făcută pt. Gogo; nu a locuit-o niciodată, fiind înlocuită cu altele 2, una temporară şi ultima... ultima...
– în mini-seria DSC03811-DSC03813 – apare colivia temporară a lui Goguţă, cea în care a şi fost împerecheat cu Albuţa-Verиilion...
– pt. ca în IMG-20141214-01138 – să fie colivia de veci a lui Gogoloi, înainte de prima populare şi după, cu Verиiliona deja clocind...
– ... şi „cimitirul” cu mormintele: cel mare (dreapta) al lui Picuţă, cel mic (ascuns după pom) al lui Goguţă (20150410_185427)...
Mie, suplimentar, mi-a rămas de la el (şi) imaginea de avatar a contului de utilizator/ administrator de pe PC: DSC02977...
G-dot/ 16 aprilie 2015
[1]
maidinromania.sunphoto.ro/4_lucruri_-_mai_mult_decat_extrem_de_-_nasoale_pe_1ii_ale_lunii_a_4-a[2]
maidinromania.sunphoto.ro/321_Vernilion_-_Balan_-_Blanca_-_sau_ce-o_mai_fi 
