preambul - prezentări preliminare - plus alte chestiuni premergătoare (Preambul. Prezentări preliminare & alte chestiuni premergătoare)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Originea şi începuturile liniei noastre de găini „bărboase”. Găinile mamei lu’ Dodo
Cu soiul ăsta de găini ne-am pricopsit într-un an cu deficit de cloci (sg. clocă – în dialect = cloşti, sg. cloşcă), mai spre începutul verii cred. Dacă bine... nu greşesc, se întâmpla în 1990[1].
Astfel, văzând că până în acel moment al anului niciuna dintre găinile gospodăriei nu se învredniceşte a se lăsa la clocit, taică-meu a dat sfoară-n ţară, doară-doară o găsi o găină măcar, pe care să o-mprumute pe perioada incubaţiei.
Cum în tot satul nostru, pe la toate rudele şi vecinii, nu s-a găsit nicio clocă liberă de obligaţii, primul răspuns favorabil l-a primit tocmai de la un coleg de serviciu (D. S., alias Dodo), el rezident la oraş (Deva) însă cu o mamă care locuia şi avea o gospodărie la ţară (Totia, jud. HD).
De la această generoasă Doamnă am primit nu doar o găină aptă pt. clocit, ci o cloşcă împreună cu toată ponta/ cuibul ei de pui „de o zi”, 11[2] la număr. Mai mult, dacă nu greşesc, ni i-a dat „de tot”, cu tot cu găină.
Din cele pe care şi le mai aminteşte tatăl meu, respectiva găină ar fi depus singură ouă într-un loc ascuns, după care le-a clocit, fiind descoperită abia după eclozarea puilor, ceea ce înseamnă că toţi puii erau fraţi, cel puţin „de mamă”, provenind chiar de la găina cu pricina. Toţi pui, la primire cu puf, normal..., au dezvoltat ulterior pene în diferite nuanţe de roşu. La rândul ei, găina adultă primită era tot roşie.
La scurtă vreme după ce am primit aceşti pui, am observat că 2 dintre ei erau deosebiţi, în sensul că unul prezenta moţ, iar celălalt avea sub cioc o barbiţă. Ambele exemplare erau femele. Din ce îmi mai amintesc, găina adultă nu avea niciuna dintre aceste particularităţi, la fel ca şi ceilalţi 9 pui ai ei.
Din (cu) aceşti pui am pornit linia de „bărbene”. Destul de posibil, în afară de exemplarele bărbos respeciv moţat, şi ceilalţi pui să fi fost purtătorii acestor caracteristici, chiar dacă nu le manifestau. Oricum, cu excepţia celor 2 exemplare, în primul an această mică populaţie de găini (11 + 1) mi-a părut destul de banală: găinii comune, de curte, roşii.
Ulterior, în sfertul de secol care s-a scurs de acum de când le perpetuăm, prin amestecare cu găinile pe care le aveam în curte, la care s-au adăugat în timp pui rezultaţi din ouă „luate la schimb” (obicei comun în satul meu, pentru „împrospătarea sângelui”), am obţinut tot felul de combinaţii posibile de caracteristici: bărboase moţate, bărboase pelege (peleg/ peleagă; pelegi/ pelege – în dialect, referitor la găini = cu gâtul gol/ gât-golaş), bărboase „cu pene pe picioare” (încălţate) apoi, chiar exemplare reunind toate aceste particularităţi. În paranteză, ca o observaţie, combinaţia de barbă cu gât gol face ca exemplarul cu pricina să aibă în partea superioară a feţei anterioare a gâtului, din cauza „bărbii”, o formaţiune de pene în formă de „plastron” care continuă penele din barbă. Ca şi culori, de asemenea, le-am crescut în aproape toate culorile posibile genetic întâlnite la această specie.
Tot în urma obiceiului de „a da la schimb” ouă (evident, tot pentru „împrospătarea sângelui”), precum şi a obiceiului, mai rar, e drept, de a „rechiziţiona”[3] exemplarele rătăcite (mai ales pui mici), bărbenele noastre s-au răspândit într-o bună parte din gospodăriile satului. Astfel au apărut linii colaterale de găini bărboase, dintre care unele au înflorit şi/ sau s-au stins în timp, lăsând totuşi palide urme în genetica locală, chiar şi acum, când puii sunt cumpăraţi de-gata incubaţi, la o zi sau mai mari. Dintre plus varietăţile astfel rezultate, înteresant de menţionat mi s-au părut cele ale vecinei Oltica (O. B.), care prin infuzare, în principal cu pui broiler, le-a crescut talia şi a obţinut pentru o scurtă perioadă (cca. 1 deceniu) bărboase extrem de robuste şi aspectoase. Ulterior, prin introducerea altor rase, dintre care unele care de care mai exotice (găini frizate pitice; găini cu ouă verzi – din ce ştiu, nu erau bărboase sau cu coadă lipsă (rumpless); găini cu ouă brune – cred că Marans barat, etc.), achiziţionate ca şi curiozitate de către copii ei (unele din Germania şi/ sau Belgia), a topit prin absorbţie linia cu barbă, din care astăzi îi mai apar, rar, astfel de exemplare, însă mai puţin impresionante ca în trecut.
În ceea ce priveşte linia iniţială crescută în gospodăria familiei noastre, chiar dacă la început, în afara bărbii, aceste găini nu mi-au părut cu nimic deosebite de găinile noastre comune, în timp, am observat totuşi şi alte particularităţi specifice exemplarelor „barbifere”, de regulă vizibil mai pronunţate la masculi:
1. Barba, evident(!) – la masculii adulţi (de regulă) mai puţin pronunţată decât la femele, din cauza dezvoltării carunculelor de sub cioc, care o maschează parţial;
2. Picioarele mai scurte decât media comunelor noastre de ţară;
3. (La exemplarele juvenile) – Creastă mai puţin dezvoltată, inscriptibilă mai degrabă într-un triunghi dreptunghic (poziţionat cu unghiul drept înspre ceafă), asfel încât vârfurile colţilor unite cu o linie imaginară formau ipotenuza. În schimb restul cocoşilor comuni de ţară aveau vârfurile colţilor de creastă dispuse aproximativ pe un arc de cerc, creasta având forma de semicerc şi nu de triunghi. La exemplarele adulte această trăsătură era mai estompată, creasta bărboşilor ajungând să aducă destul de mult cu cea a cocoşilor comuni de ţară.
4. Coada „de găină”: masculii cu barbă rar făceau „secere” în coadă. Până spre maturizare aveau coada „ca la găini”, astfel încât până când începeau să cânte nu ne dădeam seama care dintre bărboase e mascul şi care e femelă. Unii pui aveau până tărziu coada cu puţine pene, adunate ca într-un mănunchi sărăcăcios, oarecum asemănătoare unei cozi (mult mai) scurte de cocoş de fazan comun (ca formă, nu ca şi culoare).
5. Erau mai tardivi decât cocoşii ne-bărboşi. Se maturizau ultimii însă după aceea, din masculii omega deveneau invariabil masculii alpha ai curţii de păsări. Se impuneau, îşi băteau (con)fraţii şi dominau tot păsăretul, însă fără a fi agresivi faţă de om.
Datorită sau, mai corect, din cauza acestor caracteristici care estompau sau anulau dimorfismul sexual – cel puţin la exemplarele imature, în primii ani nu am reţinut la matcă decât femele cu barbă. Tatăl meu considera masculii bărboşi cam „găinotcă/ găinotci” (în dialect = efeminaţi, fătălăi, etc.). Nu aveau prestanţa cocoşului arhetipal de la noi: cu creastă mare şi coada seceră, ’nalt pe picioare „ca un pahar de şampanie” care, cu excepţia posturii mai înalte, îmi aminteau de izotipul din vechiul logo al Editurii Ion Creangă, de logoul Clujana ori de cel al brandului Le Coq Sportif. În timp însă am reuşit să-mi conving aparţinătorii să păstrăm pentru prăsilă numai masculi bărboşi. Cei actuali au mai pierdut, prin diluare genetică, din caracteristicile primilor, care, toate împreună, apar tot mai rar la un singur exemplar. Din păcate, până în prezent, nu am reuşit să creştem doar găini din acestea, cu toate că în ultimii 2-3 ani am urmărit asta sistematic, izolându-le reproductiv.
Bărboasele pe care le creştem în prezent
Aşa cum precizam şi mai sus, în timp, lotul iniţial a fost infuzat cu diverse linii, majoritatea comune, de ţară, de la noi. Ultima infuzie masivă a fost cu „un fel de brahme”. Pe acestea le avem de la un consătean (P. H.) care ne-a dat, în urmă cu mai mulţi (cca. 10) ani, ouă de la găinile lui, un mix format preponderent din Brahma; înfuzate accidental cu găini „americane” (în dialect = găini pitice – de rasă comună); şi găini comune de ţară, genetica ultimelor 2 varietăţi având, aparent, la F1 eclozată la noi, o pondere mai mică (spre deloc).
Totuşi, produşii proveniţi din ouăle cu genetică hibridă în proporţii variabile din toate aceste 3 noi linii, mixaţi cu bărboasele noastre, care până atunci erau găini comune mixte, de ouă-carne (talie medie- spre mare, chiar), în timp au dat găini cu o talie tot mai redusă. Astfel că, acum avem de la (destul de) mici (dar nu pitice!) la medii spre mari, cele mai mari apărând sporadic. În ceea ce priveşte particularităţile specifice, în ultima vreme s-au mai adăugat câteva noi. Acum, probabil preluate de la Brahma, majoritatea exemplarelor au o uşoară încălţătură din pene care, la generaţiile mai recente, tinde să îşi sporească abundenţa. De asemenea, la unele exemplare (de regulă femelele cele mai mici ca talie) apar pantalonaşii scurţi din pene („budigăi”), destul de abundenţi (penele de pe partea superioară a membrelor sunt mai lungi, par mai abundente şi formează „fanioane”), precum şi cozi mai lungi şi mai verticale decât la media găinilor comune de ţară, aceste trăsături fiind, probabil, preluate de la găinile „americane” (bantam-româneşti-comune-de ţară) la care apar destul de frecvent. Ca şi culoare apar în prezent într-o mare varietate, predominante fiind cele în culoarea cocoşului „en titre” din anul precedent. Cum selecţia aplicată la noi în ultimele 2 decenii a urmărit includerea la/ păstrarea pentru reproducţie a celor mai bărboşi masculi sau a celor „mai reuşiţi” masculi dintre cei bărboşi, culoarea nefiind un criteriu relevant, tot la câţiva ani lotul de găini deţinut a schimbat radical culoarea. Atunci când am avut suficiente exemplare frumoase, am tins să le favorizăm pe cele de culoare neagră care, cel puţin în prima etapă de dezvoltare sunt extrem de decorative, seamănând cu cocoşii de munte (Tetrao urogallus). Totuşi, am avut ani la rând cocoşi în culoarea specifică rasei Brahma (varietatea) herminat deschis (alb „Columbian”).
Din ce îmi amintesc, dintre cocoşii reproducători mai recenţi toţi au fost varietăţi „pe negru”. Astfel, în anul 2011 (anul „naşterii”/ eclozării sale) reproducător a fost ales un tânăr mascul negru-arămiu (pui negru, care la maturitate şi-a acoperit spatele şi gâtul cu pene arămii, iar în anul al 2-lea a devenit aproape în întregime roşu-arămiu). Din păcate, fiind singurul din acel an păstrat pt. reproducţie, nu îmi mai amintesc ce culori aveau fraţii lui cu barbă; este posibil să nici nu fi avut fraţi bărboşi; în mod cert însă, dacă a avut, el a fost cel mai arătos mascul cu barbă din „promoţia” sa. Mai ştiu doar că acesta, negrul-arămiu, avea creasta „simplă” („normală”, „dreaptă” – „single comb”).
În anul 2012 dintre exemplarele mascule doar 3 au avut barbă – toate pui ai negrului-arămiu. Cel mai frumos dintre ele (după gusturile mele) apare în pozele postate sub „numele de cod” Picu. Din motive de sănătate el nu a putut fi reprodus în 2013, aflându-se atunci sub tratament. În schimb, în anul curent (2014) toţi puii (cu o singură excepţie, care nu sunt sigur că mai supravieţuieşte) sunt de la el.
Ceilalţi 2 fraţi bărboşi cu care, din păcate, nu am imagini, aveau aproximativ aceeaşi culoare: „pe negru” cu alburiu-gălbui, ca şi Picu. Unul dintre ei („Cărăratul”) avea pe gât un penaj mai bogat, care în partea anterioară se despărţea, formând o cărare verticală de la guşă până la barbă. Celălalt („Bănuţosu”, „Combatantul” sau cel „cu Salbă”) avea capul extrem de mic, cu creasta şi carunculele de sub cioc mici, aproape absente, cam ca ale cocoşilor de lupte extrem-orientali; iar ca şi particularităţi de culoare avea în plus, pe piept, penele alburii-gălbui conturate cu negru, cam „ca o salbă cu bănuţi”. Dincolo de descrierea asta plastică, ceva asemănător am mai văzut la unele varietăţi de culoare ale rasei Wyandotte, totuşi „Bănuţosu”-l nostru neavând „bănuţii” atât de bine conturaţi şi, în plus (sau, mai corect, în minus) aceştia se limitau la zona pieptului/ guşii, nefiind prezenţi şi pe restul corpului, ceea ce mă face să cred că această culoare are în spate o cu totul altă genetică decât cea prezentă la rasa Wyandotte. Anul trecut (2013) toţi puii din „genetica gospodăriei noastre” au provenit din aceşti 2 masculi (Cărăratu & Bănuţosu), fraţi cu Picu. Alături de ouă „de la noi” la incubaţie au fost puse şi 10 ouă verzi care au fost viabile aproape toate. Dintre puii „străini” rezultaţi am păstrat doar femelele, iar în anul acesta, din ouăle provenite de la ele am incubat doar 3, verzi, obţinând un singur pui (excepţia menţionată mai sus, care nu provine din Picu). Mai e de menţionat că, în timp ce Picu are creastă simplă („single comb”), Cărăratu a avut creastă „bătută” („rose comb”) iar Bănuţosu creastă „bătută”-mică („cushion comb”, cred).
Spre deosebire de Picu, care semăna cu tatăl său (masculul negru-arămiu) atât ca şi formă a crestei („simplă”/ „single comb”), cât şi ca structură corporală – relativ îndesată (ceea ce englezii ar numi „cobby” sau „stocky”), cu precizarea că negrul-arămiu era ceva mai solid/ corpolent/ mare – peste media comunelor noastre, Cărăratu & Bănuţosu erau mult mai zvelţi, dintre ei cel mai longilin fiind (sau părând) Bănuţosu. Astfel în pofida taliei ce prefigura exemplare peste media comunelor „de ţară”, spre dezamăgirea alor mei, după sacrificare (deplumare, eviscerare, etc.), aceşti doi cocoşi nu au „sărit” de 2 kg. În concluzie, (de) la cocoşu’ „brahma-nat” nu trebuie să ai mari expectaţii...
Dintre exemplarele mascule ale „promoţiei 2013”, toate provenite, aşa cum spuneam, din găinile „noastre” şi masculii „Cărăratul” & „Bănuţosu”, tot 3 doar au avut barbă. Ele sunt prezentate în albume sub „numele de cod” Învoltul, Ochilă şi Roşca. Dintre aceştia, Învoltul este de talie medie sau uşor peste, în timp ce Ochilă şi Roşca au talia sub media găinilor comune de la noi. Cu excepţia celor 3 ouă verzi fecundate de masculii Ochilă şi/ sau Roşca, din care am obţinut un singur pui care nu ştiu dacă mai există, aceşti masculi din 2013 nu au participat la reproducţia de anul acesta (2014).
Ca ultime precizări, Învoltul are creasta învoaltă sau bătută (în dialect sau graiul local, astfel de găini fiind numite „cu creasta citată”), în timp ce Ochilă şi Roşca au creastă „normală”, adică ceea ce anglofonii numesc „single” sau „single comb”.
Dintre aceştia, Roşca are un cântat mai aparte: în loc de arhetipalul „cu-curig-uuuuuuuuu!..”, el cântă „cucuriguuuuuuuuu...”, continuu, fără sacadările şi modulările specifice exemplarelor comune ale speciei.
De asemenea, mai ales la puii „promoţiei 2014”, dar analizând retrospectiv am observat şi la exemplarele mai bătrâne, unele manifestă şi o altă particularitate pe care nu am mai întâlnit-o la găinile comune din zona noastră (şi, din lipsă de cultură aviară, nici la alte rase). Este vorba despre degetul exterior (din faţă), vizibil mai scurt decât „normal” (redus cam la jumătate), astfel încât pare că îi lipsesc din falange. Cum nu mă pricep la anatomie aviară, mă abţin să pun diagnostice. Mai menţionez doar că cel mai evident fenomenul apare la Ochilă, care mai are şi alte malformaţii. Astfel, „pe partea dreaptă”, acesta are un ochi hipertrofiat dar funcţional, în sensul că vede cu el, deşi cred că într-un mod deformat. Pe aceeaşi parte, degetul exterior este poziţionat la un unghi mai mic decât „normal”, fiind aproape lipit de degetul mijlociu (fără ca cele două degete să fie unite cu vreo membrană suplimentară). Când îşi pliază sau „strînge pumn” gheara stângă, aceasta rabatează într-un mod care îmi pare nefiresc. Repet: fac aceste aprecieri de pe poziţia unui necunoscător! A se lua ca o părere personală! „Pe stânga” particularitatea digitală, deşi prezentă, e mai puţin evidentă, în timp ce ochiul stâng e „normal”. Exemplarul în cauză (Ochilă), nu pare să fi suferit traume fizice, mecanice, şi nici nu cunosc să fi avut până în prezent vreo boală. Iniţial am crezut că aceste defecte au fost cauzate de probleme de expunere la căldură în timpul incubaţiei (căderi de termperatură, temperatură prea înaltă, eclozare prematură sau tardivă, etc.). Totuşi, faptul că „degete scurte” apar şi la alte exemplare, fără însă ca reducerea dimensiunii acestora să fie asociată cu pozarea lor în unghiuri atipice ori cu alte malformaţii cum ar fi cele oculare, mă face să cred că este vorba despre o „problemă” genetică, potenţată, poate, de cosangvinizare. Oricum, altfel Ochilă este un exemplar extrem de vital. În prezent este ţinut cu mai multe găini, într-un compartiment comun, împreună cu Roşca, pe care îl domină net şi constant deşi ambii au cam aceeaşi talie, aceeaşi vârstă, etc.. În plus, dintre cei doi, Roşca şi-a pierdut barba ca urmare a picajului manifestat de populaţia aviară din respectivul padoc, în timp ce Ochilă (încă!) are un penaj aproape impecabil. Avantaj Ochilă! :)
Deşi picajul, canibalismul şi „mâncatul ouălor” sunt tare frecvente ale găinilor pe care le creştem, manifestate de altfel şi în alte gospodării din sat care în ultima vreme, în urma „emancipării”, au tot redus spaţiul alocat populaţiilor animale crescute, la la puii „promoţiei 2014” aceste fenomene sunt tot mai pronunţate. Astfel, (chiar dacă preconizez), dacă mâncatul ouălor nu s-a manifestat încă la puii 2014, ei nefiind maturi sexual, în schimb în urma picajului şi mai ales a canibalismului am înregistrat deja victime în rândul lor.
Aceste două fenomene manifestate precoce sunt o premieră la linia de găini bărboase pe care o creştem. De regulă fenomenul apărea (dacă apărea) abia pe la vârsta de 6 luni sau după, pentru ca după un an să se estompeze sau chiar să dispară. Anul ăsta în schimb (2014) am obţinut pui excesiv de sălbatici, ce par a aparţine unei specii de vânat. De câte ori le urmăresc comportamentul mă duc cu gândul la puii de potârnichi. La câteva zile de la eclozarea lor, când practic nu aveau cum să fi dobândit rele apucături prin învăţare, în condiţiile în care nu au fost expuşi la traume, au fost îngrijiţi corespunzător şi hrăniţi cu furaj dedicat speciei şi categoriei lor de vârstă şi, oricum, chiar hrăniţi necorespunzător, la vârsta mai mică de o săptămână nu cred că eventualele carenţe alimentare ar fi avut timp să producă efecte, dacă vorbeam cu voce normală lângă lădiţa în care erau adăpostiţi, se speriau şi se ascundeau rapid, înghesuindu-se după adăpători. Nu am mai văzut aşa ceva! Erau ca niste insecte rapide care mişunau înspre ascunzătoare. Poate că e din cauza cosangvinizării. Habar n-am ce genă îi poate face aşa...
Ca măsură, m-am gândit să le montez „ochelari de cal pt. găini” – cum îi numesc eu, (unii crescători cunosc deja acel gen de „ochelari”-oblon, folosiţi la fazan şi alte specii mai puţin domesticite, crescute în captivitate, la care picajul şi canibalismul apar frecvent). Cum, din ce am aflat, aceşti „ochelari” nu pot fi aplicaţi până la maturizarea/ dezvoltarea completă a exemplarului, până acum nu i-am „echipat”, motiv pentru care am pierdut câteva exemplare, nu doar din cauza canibalizării ci şi a sufocării/ strivirii, puii având uneori tendinţa ca, sub efectul stresului probabil, noaptea să se înghesuie claie peste grămadă în câte un colţ al adăpostului, chiar dacă lasă liber şi neutilizat restul de spaţiu, altfel îndestulător.
Completări
În finalul acestei prezentări descriptive, merită precizat că ea nu ar fi completă, poate, fără adăugarea altor două secţiuni: una referitoare la principalele linii, mai vechi sau mai noi, de găini existente anterior în avicultura spontană a satului meu sau în vecinătatea acestuia – (un soi de „Compendiu” al varietăţilor locale de găini) interesant mai mult doar ca fapt divers, cu rol informativ asupra genofondului avicol local; cealaltă prezentând succint, atât cât îmi este cunoscut, istoricul mai recent al familiei S., de la care avem aceste găini bărboase – cu speranţa că, poate, în baza lui, cineva, mai avizat decât mine, va putea reconstitui traseul sau afla originea acestei mutaţii. Personal tind să cred că ea a apărut spontan în populaţiile autohtone de găini comune ale judeţului Hunedoara, fără legătură apropiată cu vreuna dintre mult mai celebrele rase bărboase, standardizate şi omologate deja. Realitatea însă cred că va fi destul de greu de aflat fără o analiză genetică.
Linii mai importante şi rase care au contribuit la formarea populaţiei de găini comune, „de ţară”, din satul nostru
Bărboasele Zălicăi lu’ Poali
Personal, înainte ca noi să fi adus linia din care încă mai creştem prezenta varietate, nu am mai văzut în sat găini „cu barbă”. Totuşi, potrivit unei rude (I. E. B.), astfel de găini existau cu mulţi ani în urmă, în gospodăria doamnei Rozalia. Tatăl meu care, la fel ca şi I. E. B., a locuit în vecinătatea respectivei gospodării, nu îşi aminteşte să fi observat astfel de găini. Posibil să fi fost; e greu de spus astăzi. Dacă e aşa, şi mai greu e de reconstituit originea acestora.
Nici despre Zălica lu’ Poali, personaj enigmatic, ce nu cunosc să se înrudească cu nimeni de pe la noi, nu ştiu mare lucru. Am prins-o doar puţin, în copilărie, când eram de vârstă preşcolară. A trăit mai mult de atât, însă, cum nu prea aveam treabă prin partea ei de sat, mi-o mai amintesc doar vag, ca pe o femeie în vîrstă, extrem de pedantă. Numele cu care o asociez eu e „Ruzălica”. Dintre persoanele în vârstă acum, care au ştiut-o mai bine, nimeni nu confirmă să o fi apelat cineva astfel. Poate că „Ruzălica” e doar o falsă amintire de a mea. Toţi îi spuneau Zălica. Zălica lu’ Po(a)li... (insist pe numele locale vechi pentru că mi se par pitoreşti; odată sper să fac un studiu... sau măcar un inventar onomastic în satele comunei mele).
Numele ei „official” era Rozalia Daniel. Nu mai ştie nimeni dacă Poali (probabil varianta fonetică locală a maghiarului Pali – diminutivul lui Pál – însemând Paul), folosit de toţi ca reper asociativ, se numea Daniel. Nu se ştie nici dacă au fost vreodată casatoriţi „legal”/ „legitim”.
Rozalia Daniel a avut un baiat care a murit tânăr, în armată. Se numea Adam Pătrău.
În perioada în care am cunoscut-o, partener îi era Petru Jurj, sau domnul Jurj, cum mi-a fost prezentat. Nu ştiu dacă îi era soţ ori doar ultima ei cucerire. Acest domn Jurj provenea din Deva sau, cel puţin, acolo avusese înainte ultimul domiciliu, într-o casă care se afla undeva pe o mică străduţă „la Centură”, vizavi de actuala Biserică Baptistă „Sfânta Treime”, unde acum se găseşte o spălătorie auto.
Dată fiind bogăţia de personaje implicate, precum şi originea lor incertă, găinile bărboase ale Zălicăi lu’ Poali, dacă au existat, puteau proveni de oriunde. Cum însă în sat erau o „rarissima avis”, cu siguranţă au fost aduse de cineva din acea gospodărie, nu s-au răspândit şi nu au rezistat prea mult nici la Zălica.
Aceste găini nu au contribuit la genetica populaţiei de bărbene crescută în gospodăria noastră sau, oricum, nu în ceea ce priveşte caracterul principal al ambelor linii, şi anume: barba.
Moţatele lu’ Roşcoañea & alte „mii de flori”
„Înainte de Revoluţie”, găinile „cu moţ” erau rare la noi. Eu, personal, îmi amintesc doar o singură gospodărie în curtea căreia existau exclusiv găini moţate. Gospodăria se afla „în capu’ satului”, pe strada mea, mai înspre capăt – la ieşirea sudică din sat. Cred că mai există şi acum acolo o casă, aceeaşi, ca din poveşti despre Muzeul Satului: casă tipică, în trecut, la noi, cu demisol-beci înalt, suprapus de camerele principale, flancate de prispa-pridvor. Nu ştiu din ce materiale este făcută. De regulă beciurile erau din piatră, iar partea superioară din cărămidă, cu pridvor din lemn. Acum, nu cred că o mai locuieşte nimeni. În trecut a aparţinut unei femei în vârstă numită local „Roşco(a)ñea” – adică (femeia/ soţia) a lui Roşca – numele de familie al soţului (fără nicio legătură cu cocoşul meu mai sus menţionat!).
Găinile din şuşa bătrânei Roşcoañe, prin omogenitatea pe care o aveau, (promovate) puteau lejer constitui o rasă în sine. Oricum, erau extrem de decorative. Astăzi probabil le-am clasifica drept „Exhibition” sau „show-type”.
Ca şi origine, habar n-am de unde proveneau aceste găini. Roşcoañea era, în mod cert, originară din sat. Tot ce îmi mai amintesc e că aveau moţuri destul de mari şi de simetrice. Din motive care îmi scapă însă, ele nu s-au răspândit şi „în vecini”, probabil şi pt. că gospodăria respectivă era destul de izolată şi, suplimentar, poate că nici Roşcoañea, văduvă, nu era tocma’ „maistoră” la socializat.
În ceea ce priveşte această particularitate, găini cu ciuf, familia mea nu a avut înainte de a adopta linia de bărbene din care creştem şi în prezent; iar în celelalte gospodării din sat, chiar dacă au fost introduse din alte linii, ele nu au apărut frecvent mai înainte de anii ’90.
Din ce îşi mai aminteşte tatăl meu, (deşi eu mi le amintesc „simple”, roşii mai închis) găinile Roşcoañei erau pestriţe, dar nu porumbace/ barat, ci împestriţate cu alb-negru-roşu, având penele mărunt colorate, decorate „cu un fel de „bănuţei”. Dintre culorile stabilizate la rasele existente, cel mai mult aduceau cu cromatica „bobat”, „mii de flori”, „porţelan”, etc.
Tot de la el ştiu că găini „mii de flori” se mai găsesc în prezent destul de multe în satele din zona/ Ţinutul Pădurenilor, unde apar frecvent.
Înfloratele pădureneşti
Găinile pădureneşti „mii de flori” se găsesc „înflorate” în culorile roşu-negru-alb-galben. Din ce mi s-a spus (nu am văzut niciodată), ele nu sunt găini „americane”, adică pitice sau bantam. Astfel, spre deosebire de cele mai populare rase europene colorate în „Millefiori” care, de regulă, sunt de găini „Banty”, cele pădureneşti au, cu excepţia culorii, cam aceeaşi talie, greutate, conformaţie, etc. (cu marjele de rigoare), pe care o au şi găinile comune „de ţară” din zonă.
Ca o observaţie personală, descrierea acestor găini pe care am auzit-o, m-a dus instantaneu cu gândul la costumele populare pădureneşti, amintindu-mi în special de cele feminine, care sunt în aproximativ aceleaşi culori împestriţate, înflorate (de altfel, la noi, la ceva împodobit, încărcat cu motive florale sau, în general decorative, se mai spune şi „împenat” sau „cu peñe”, prin peñe înţelegându-se „decoraţiuni”).
Posibil ca din acest motiv, acestă varietate de găini să fie local preferată, ca o formă de mimetism sau de convergenţă cu tematica decorativă şi designul specific local.
Dintre imaginile la care l-am expus pe taică-meu, acesta mi-a spus că „Pădureneştile înflorate” se aseamănă cel mai mult cu găinile Orloff (varietatea) Spangled, evident, la culoare (exact aceeaşi), fără barba şi postura verticală care-i conferă rasei ruseşti aspectul „combatant”.
Acestea fiind spuse, cred că, prin faptul că această varietate locală de găini replică, practic, culorile şi (eventual) modelele costumului pitoresc tradiţional pădurenesc de femeie, ar avea un mare potenţial de a deveni rasă. Eu, repet, nu le-am văzut, doar am auzit de ele şi le-am menţionat.
Înfloratele pădureneşti (ca de altfel nici înfloratele moţate ale Roşcoñei) nu au avut şi nu au nicio contribuţie la genetica liniei noastre de „bărbene”.
Cocoşii lu’ tanti Lelica
În satul nostru, la găini, infuziile practicate cu scopul de a evita cosangvinizarea se făceau fie prin schimbul de ouă pentru incubat fie, mai ales în copilăria mea timpurie, prin schimbul între gospodării a cocoşilor[4] de prăsilă.
Dintre nenumăraţii cocoşi „de import” care s-au tot perindat prin gospodăria noastră, detaşat mi-au rămas în minte cei de la tanti Lelica sau, mai exact, de la mamai ei – „buna Corñeli” (cum se pronunţă în grai numele Cornelia, în timp ce „bună” e folosit cu sensul de „bunică”). Aceasta, mama mamei tatălui meu, era un personaj de o bunătate absolută. Probabil una dintre cele mai bune persoane pe care le-am întâlnit în toată existenţa mea de până acum. Ca şi prezenţă fizică mi-o amintesc doar vag, cu toate că a fost destul de longevivă, trăind până spre începuturile adolescenţei mele. Fizic, nimic din aspectul ei nu o avantaja. În ultima vreme împuţinată la trup, cu spatele adus de vârstă, totdeauna îmbrăcată în negru, învelită la cap într-un batic imens de aceeaşi culoare, îşi complimenta, de nevoie, fiecare pas cu sprijinul unui baston. Avea un nas imopozant, coroiat, ce tindea în ultima vreme să se apropie cu vârful de vârful bărbiei, la rândul ei coroiată în sens opus. Pe nas purta mereu ochelari cu rame groase, negre, dintr-un soi de ebonită mată, în care erau prinse lentile la rândul lor groase, ce-i făceau ochii, şi aşa destul de adânciţi, să pară şi mai duşi în fundul capului. Mi-o mai amintesc şi cu un plasture enorm din faşă şi bumbac, cu care s-a externat în urma unei reuşite operaţii pentru cataractă. Niciuna dintre toate suferinţele fizice pe care i le prezum acum, nu au reuşit săi tulbure serenitatea şi bunătatea.
Mai recent, am ajuns să îmi amintesc de ea doar atunci când văd prin vreo prăvălie turistică acel gen de suveniruri care înfăţişează vrăjitoare. Chiar dacă acest tip de figurine sunt simpatice, în fond de asta au şi „succes de casă”, asocierea nu e tocmai una măgulitoare pentru cineva. Ei bine, buna Corñeli reuşea să drapeze toată această aparenţă fizică defavorabilă în infinită răbdare, enormă dragoste şi bunătate abisală. Niciodată, în toată copilăria mea, nu am privit-o aşa cum probabil arăta de fapt. Întodeauna, pentru mine, întâlnirile cu ea au fost prilej de bucurie şi relaxare, prezenţa şi compania ei fiind, probabil pentru mai toată lumea, o relaxantă bucurie.
De la această străbunică am primit sistematic, în mai multe rânduri, fără să dau nimic la schimb, cocoşi pentru prăsila anului următor. Ajungea să cer. Zâmbea şi îmi spunea: „du-te şi-ţi alege (pă) care-ţi place!” Când o întrebam dacă pot să îl iau „pă ăla, ăl mai fain”, îmi spunea doar „ia-l pă care-l vrei tu şi care ţî ţîie drag” şi mă aştepta să mă întorc din curtea de păsări, sperând că o să mai zăbovesc puţin cu ea de vorbă. Se bucura mereu să mă vadă. Îi făcea plăcere să mă audă turuindu-mi cu seriozitate nimicurile specifice vârstei, pe care le urmărea cu interesul cu care un cinefil vizionează o capodoperă. Puteam şi să nu îi spun nimic, ea tot mă urmărea cu interes, zâmbindu-mi mereu, cu bunătate şi seninătate. Cred că o amuzau teribil poveştile mele copilăreşti sau, poate, îi ajungea doar să se bucure că o vizitez.
În ceea ce priveşte linia de găini pe care le creştea, acestea erau „frumoase”, cred, în sensul că erau mai mari decât media „comunelor” de la noi, în culori dintre cele mai diverse. Erau „feli fain”, adică fel frumos, altfel nu cred că alegeam să iau de la ea.
Pe mine însă mă atrăgeau cocoşii „în trei culori” (care, în fapt, erau 4: auriu, rubiniu şi negru, + albul marcajelor „barat”). În ciuda infuziilor repetate cu astfel de cocoşi, în gospodăria noastră nu prea apăreau asemenea exemplare.
Cromatica „în trei culori”, dacă memoria nu îmi joacă feste, este cea numită de anglofoni „Crele” (dacă nu greşesc, aceste exemplare sunt purtătoare ale genelor responsabile de culoarea „Black Breasted Red” în asociere cu gena „Barring”). De regulă, cocoşii pe care mi-i amintesc erau coloraţi în nuanţe mai pale de „Crele”, sau Crele – deschis (sper să nu confund, am văzut pe I-net exemplare asemănătoare sub denumiri ca: „Gold Crele”, „Dom Crele”, Legbar color, Cream Legbar, etc.). Uneori, unora le lipseau marcajele „Barred”, fiind doar roşii-pal, sau „blond” (însă nu „Buff”!, posibil, cel mult, „Buff Columbian”). Din cauza estompării amintirilor, precum şi din lipsa proprietăţii limbajului specific geneticii culorilor la găini, din păcate, nu pot să indic cu exactitate culorile pe care le aveau acei cocoşi. Întotdeauna însă, erau impozanţi, robuşti, solizi, grei, mai mari decât cocoşii proveniţi din gospodăria noastră – asta, poate, şi datorită unei îngrijiri speciale (alimentaţie hipercalorică administrată în perioada dezvoltării), şi nu doar din cauze ereditare.
Adoptaţi în gospodăria noastră, aceşti pui primeau (din partea mea) un tratament preferenţial constând în meniu îmbunătăţit, ce includea slănină de porc(!). Îngrijiţi astfel, cocoşii creşteau „peste măsură”, devenind invariabil „de talie mare”, chiar dacă nu cred că aveau în componenţă genetică de rase grele ori măcar de hibrizi broileri.
Ca o curiozitate, într-unul din ani, un cocoş cu această provenienţă adăpostea sub aripi puii mici de găină şi îi îngrijea, comportându-se ca o cloşcă. Din ce îşi mai aminteşte tatăl meu (se întâmpla înainte de ’90), cocoşul era mare şi peleg, adică gât-golaş. Şi eu mi-l amintesc ca fiind imens, aproape cât un curcan, însă nu ştiu să fi avut gâtul golaş. Dacă e aşa, atunci înseamnă că nu provenea de la buna Corñeli, deoarece de la ea nu îmi amintesc să fi adus vreodată pui pelegi.
Mai recent, când eu deja nu mai locuiam acolo (deci ştiu din auzite), în gospodărie a apărut o găină „transsexuală” care a preluat rolul de cocoş cu (aproape) tot comportamentul implicit, inclusiv îndeplinirea „îndatoririlor conjugale”. Atâta doar că nu cânta ca şi cocoşii. Destul de probabil, exemplarul era hermafrodit. Iniţial această găină a fost luată în colimator de cocoşul din gospodărie, care o respingea şi bătea. După ce ai mei au renunţat la cocoş tocmai din acest motiv, găina respectivă i-a preluat funcţiile.
Chiar dacă în trecut cele două linii de găini s-au „întâlnit”[5], reminiscenţe ale geneticii puilor lu’ buna Corñeli & tanti Lelica – sora mamei tatălui meu – se regăsesc puţin spre neglijabil în populaţia contemporană de găini bărbene crescută în gospodăria noastră. Dacă totuşi ar mai exista, cel mai probabil au fost reintroduse prin infuzii mai recente (schimb de ouă), pentru că genetica acelei linii de cocoşi, cu siguranţă, s-a pierdut. I-am menţionat însă, mai mult aşa, doar... să se ştie! :)
Găini Pelege. Gât-Golaş, comun, „de ţară”
Am mai spus, o repet pt. fixare (repetita iuvant;) – repetitio est mater studiorum): „peleg”, în dialect, e sinonim cu „gât-golaş”. Se mai foloseşte la noi, mai rar, tot cu sensul de „gol” sau „golaş”, şi în alte circumstanţe, fără referire la găini (la noi alte specii de păsări pelege, gen porumbei Zburatori Gât Golaş Românesc ori raţe din linia lui Pierre Delambre – „Cou-Nu” – n-au apărut încă). Există chiar şi un verb, „a pelegi”, cu sensul de „a goli (ceva/ pe cineva) de...”, „a defrişa”, etc.. Conform „
dexonline.ro”, peleg ar fi o variantă a termenului „felegos”/ „fefelegos”, însemnând: flenduros, rupt, zdrenţăros, zdrenţuit; rău îmbrăcat, golan. La noi, nu a avut sau a pierdut aceste sensuri.
Revenind însă la găinile pelege, acestea sunt fie varietăţi mai puţin ameliorate, aparţinătoare ale genofondului din care a fost selectată şi ameliorată rasa Gât Golaş de Transilvania, fie, mai probabil, hibrizi „comuni” proveniţi din rasa transilvăneană.
Cum niciodată nu am fost preocupat în mod special de varietatea peleagă de găini, mi le amintesc destul de vag (în prezent astfel de gâini apărând cu totul sporadic în populaţia pe care o creştem, maximum 1-2-3/ an). Din ce îmi aduc aminte, faţă de găinile Gât golaş de Transilvania (- „standard”), cele de la noi au un cu totul alt raport între pteri (zonele acoperite cu pene) şi apteri (zonele golaşe). Astfel, dacă la găinile „standard” gâtul şi guşa sunt fără pene („gâtul golaş”-complet se întinde până sub guşă – la rîndul său fără pene, acoperită însă pe o treime din suprafaţă de penele laterale), pelegele „noastre”, pe lângă calota de pene de pe scalp, au(/ aveau) smocuri de pene pe gât formând, (mai ales) la baza acestuia, un „papion” sau „colier” (atunci când papionul se închide complet, „în inel”, în jurul gâtului – sper să nu greşesc, cred că printre varietăţi apar şi aşa ceva).
Tot la Gât golaşul „standard” fără pene e şi carena sternală, care are doar două fâşii laterale de pene, dispuse astfel încât să acopere în întregime pieptul. De asemenea, un alt caracter specific sunt şi benzile de pene de pe coapse care acoperă porţiunile golaşe, cu excepţia unui mic triunghi golaş situat pe faţa lor interioară. Din păcate, din lipsa exercitării la timp a spiritului de observaţie, nu pot da astfel de detalii privitoare la pelegele „noastre” locale.
Din cele aflate de pe Internet, în forma „clasică” a standardului, sunt amendate orice abateri privind repartiţia zonelor golaşe, respectiv a celor cu pene.
Această dispoziţie, atât de specifică, ce constituie (principalul) caracter de rasă, este controlată de o genă (Na) incomplet dominantă, care face ca la hibrizii de Gât golaş de Transilvania să apară în prima generaţie (F1) acel „papion” de la baza gâtului.
Cum la noi aceste găini nu se creşteau în populaţii „pure” decât în mod cu totul excepţional, mai mult ca sigur că „papionul” este un efect rezultant al metisării, ce denotă invariabil o populaţie „impură”.
În unele ţări, precum Marea Britanie, au fost elaborate standarde care acceptă respectivul defect.
În Franţa există chiar două varietăţi de Gât golaş: cea „clasică”, cu gâtul complet golaş (numită de francofoni, simplu, „Cou Nu”), respectiv cea „cu papion” denumită „Cou Nu du Forez”.
În copilăria mea şi, cred, şi acum, găinile pelege erau destul de comune în cadrul populaţiei locale de găini. Astfel, estimez că în gospodăria noastră, până târziu, „după Revoluţie”, cca 1/3 dintre găini erau cu gâtul gol. Această proporţie a pelegelor cred că era valabilă şi în general, pentru restul efectivului de găini al întregului sat luat în ansamblu. În unele gospodării se creşteau exclusiv pelege, alţii aveau doar câteva, însă rar se întâlneau curţi în care să nu existe niciuna. Lucrurile s-au mai schimbat în timp, acum pelegele fiind ceva mai rare chiar şi la noi în curte. Din ce cunosc, până acum genetica gât-golaş (prin filieră) Kabir nu a fost introdusă în sat.
Găinile Pelege sau Gât-Golaş-comun-„de ţară” au avut o contribuţie însemnată la genetica populaţiei locale de găini din satul meu, contribuind implicit şi la genetica populaţiei de bărbene crescută în gospodăria noastră.
De altfel, exceptând caracterul de la care şi-au luat numele (gâtul golaş), ele sunt relativ similare (cred!) ca şi aspect (formă, culori, talie) cu găinile comune de ţară de la noi.
Pseudo pelegele lu’ finu’ Lăscuţ. „The ultimate utility chicken type”
Nu mă întrebaţi în raport cu ce ramură a familiei mele au fost fini (ori, poate, afini) cei din familia Belea (Lăscuţ & Lucreţia.) N-aş şti să vă răspund. Oricum, mai puţin important pt. economia acestei secţiuni de text.
Important îmi pare, însă, faptul că în gospodăria lor se creştea una dintre cele mai interesante (din punctul meu de vedere) linie locală de găini „comune”. De fapt, tot aşa cum acestea erau pseudo-pelege, erau şi pseudo-comune, la origine având mai mult ca sigur o rasă consacrată sau fiind, poate, chiar acea rasă (relativ „curată”), neameliorată şi neselectată corespunzător de-a lungul mai multor generaţii de creştere în gospodăriile private tradiţionale, decăzută astfel din capacitatea de a-şi purta evident şi explicit caracterele de rasă.
Aceste caractere & caracteristici (principale) erau următoarele:
1. cocoşeii (exemplarele de pui masculi) „se cunoşteau” de mici (dimorfism sexual pronunţat): ’nalţi pe picioare, chiar disgraţioşi (postură „de cocor” sau aspect „de macara”); arătau ca nişte berze pelege: cu corpul ca o bilă golaşă, îmbrăcată în „piele de găină”, dotat cu gât şi picioare extrem de lungi/ înalte;
2. după căderea pufului, puii rămâneau golaşi în special „pe burtă” (zona pieptului şi abdomenului) şi „la târtiţă” (regiunea anală şi crupion);
3. primele pene (definitive) apăreau în vârful aripilor şi erau puţine („una-două”, „de sămânţă”), râmânând aşa până înspre maturitate, când masculii începeau să cânte; restul corpului rămânea gol – cu excepţia gâtului şi capului care mai păstrau puf şi/ sau făceau cături (în dialect = tuleie); în timpul respiraţiei („abdominală” sau „de tip abdominal” – zice taică-meu) se putea observa cum îşi umflau abdomenul împreună cu regiunea anală (zona de sub târtiţă) – acum, nu ştiu dacă manevra era însoţită şi de coborârea diafragmei, după cum nu ştiu nici dacă se poate vorbi de respiraţie abdominală sau diafragmatică la găini; din lipsa cunoştinţelor de anatomie şi fiziologie a păsărilor, las descrierea aşa, sperând să fie înţeleasă;
4. tot ca urmare a absenţei penajului, puii păreau translucizi, lăsând senzaţia că li se pot zări intestinele atunci când umflă abdomenul şi că li se vede inima cum palpită;
5. la maturitate, atât masculii cât şi femelele, deveneau complet îmbrăcate în pene, care aveau culoare roşie-rubinie/ roşu închis – aproape spre negru;
6. exemplarele adulte de ambele sexe erau foarte frumoase; masculii erau înalţi şi zvelţi, însă după ce se dezvoltau, luau în greutate şi se înveleau complet în pene nu mai erau disgraţioşi; la masculi creasta era „pieptene” (single comb), mare, rotund-arcuită, purtată erect, cărnoasă; aveau coada bogată, rectricele fiind la rândul lor frumos arcuite, destul de mari, în formă de „seceră”;
7. ca tipologie, Pseudo-pelegele finului Lăscuţ erau găini de rasă mixtă, cu dublă utilitate: ouă-carne sau carne-ouă („bune şi de ouă şi de carne”).
Din păcate, până în momentul de faţă nu am reuşit să aflu cum se numea rasa cu aceste caracteristici. Fiind destul de „aparte”, bănuiesc că identificarea ei nu ar fi tocmai problematică pentru un cunoscător. Printre rasele din care suspectez că ar putea fi aceste găini se numără: Rhode Island Red, New Hampshire Red, Plymouth Rock Partridge, Cornish (Indian Game) Dark. Până la o precisă identificare însă, am ales să le numesc: „pseudo-pelegele”/ „pseudo-(gât-)golaşele”/ „dezbrăcatele” lu’ (finu’) Belea Lăscuţ şi/ sau Lucreţî (cum este pronunţat în grai numele Lucreţia). Aşa li se spunea (totdeauna cu declinarea apartenenţei), aşa le spun! [sic!]
Oricum orice ar fi fost, erau tare interesante; şi tare aş vrea să ştiu cum se numeşte rasa ori hibridul din care făceau parte. Sper că, dacă dă careva cu ochii peste capătul ăsta de text (asta bineînţeles dacă nu l-a descurajat, plictisit sau adormit tema şi exprimarea mea de până acum), o să mă ajute cu o „identificare rasă” pt. această „rasă pe care nu o mai deţinem”. :)
(Mulţumiri anticipate!)
În încheierea secţiunii, mai adaug că feliu’ (felul sau soiul) ăsta de găini e posibil să fi ajuns în gospodăria soţilor Belea cumpărat probabil de la vreun magazin, ori, de ce nu, achiziţionat în urma vreunui program de promovare şi proliferare a găinilor de producţie, derulat în perioada comunistă, în scopul ameliorării fondului zootehnic al populaţiei... zic... de ce nu? La speciile mamifere de interes (cabaline, taurine, ovine, porcine, etc.), în fiecare sat erau plasaţi masculi reproducători pentru ameliorarea animalelor locale.
De la Lăscuţ & Lucreţî, graţie obiceiului de a împrumuta ouă pentru clocit (în vederea schimbării soiului, hibridare, „împrospătarea sângelui”, etc.), aceste găini au fost luate şi infuzate în gospodăriile unui sat întreg, contribuind la ameliorarea gainilor comune de la noi şi influenţînd ecotipul local. Este posibil ca, în afară de familia Belea, să mai fi fost şi alţi achizitori & promotori ai acestui tip de găini. Eu însă nu am aflat. Ca o paranteză fie spus, unii poate că erau doar achizitori, pt. că în sat exista superstiţia potrivit căreia, dacă dai exemplare „de prăsilă” rişti să „perz’ felu’/ sporu’” (= să pierzi soiul/ sporul). Lăscuţ & Lucreţî însă, se pare că, nu prea erau superstiţioşi.
Din cele aflate recent (de la aceeaşi rudă – I. E. B.), şi acum se mai găsesc astfel de găini, fiind crescute destul de omogen într-una dintre gospodăriile[6] din sat. Nu am verificat, deci nu sunt sigur.
În copilaria mea, şi în ograda noastră, apăreau adesea pui cu aceste caracteristici. Până târziu, chiar şi „după Revoluţie”, când sporadic ne mai trezeam cu câte un cocoşel „peleg la fund”, acesta de regulă devenea la maturitate cel mai frumos mascul, fiind (re)ţinut „de prăsilă”. Astfel de cocoşi, chiar dacă (ne) apar tot mai rar în prezent (şi sunt mai greu de reperat, fiind uşor de confundat cu masculii înalţi apăruţi sub influenţa infuziei cu Brahma), cel puţin până în urmă cu vreo 10-15 ani au avut o contribuţie însemnată la genetica populaţiei de bărbene crescută în gospodăria noastră. De altfel, în raport cu ei apreciam primii masculi bărboşi ca fiind prea scurţi pe picioare, prea puţin zvelţi şi insuficient de „macho” şi, probabil, tot ei au fost cei care au diluat/ „spart” genetica primilor „bărboşi”, astfel încât astăzi doar rar, puţini dintre ei, mai sunt „de tip basetoid”.
Găinile cu „rasă” certă. Alte contribuţii
Dintre găinile, dacă nu mai uşor cel puţin mai clar identificabile ca rasă, care e posibil să fi avut oarece contribuţii la genofondul avicol local, pot fi menţionate: găinile „de ouă” şi găinile „de carne”, ambele „specializate”.
Găinile „de ouă” ajungeau în gospodăriile populaţiei în urma unei forme sau alta de reformă a găinilor de la „Avicola”.
Îmi amintesc că la pomana uneia dintre bunicile mele, mai pe la începutul anilor ’80, au fost incluse în meniu astfel de găini-reformă, dintr-o rasă (aveau aspect uniform) ouătoare. Erau (cu pene) de culoare albă-imaculată şi aveau creste extrem de mari şi cărnoase (frizând prin carnaţia lor tumefacţia), cum nu mai văzusem până atunci, ca nişte mănuşi chirurgicale sau, mai adecvat-spus, ca nişte mănuşi pentru menaj de un roşu-aprins. Probabil din cauza dimenisiunilor impresionante, la toate exemplarele – exclusiv femele, crestele erau căzute/ aplecate într-o parte. Dacă aceste creste ar fi fost erecte, probabil că respectivele găini ar fi fost mai „crestoase” decât majoitatea cocoşilor de rasă comună de la noi.
Cum în anii ’80 nu prea cred că erau foarte multe posibilităţi (de confuzie), probabil orice inginer zootehnist, tehnician sau medic veterinar activ în acea perioadă la vreo „Avicola” ar ştii despre ce rasă sau hibrid e vorba. Cel mai probabil erau Leghorn – albe, sau vreun hibrid derivat sau, ca a 2-a opţiune, vreun derivat de Minorca – alb. Din păcate, nu mai reţin dacă aveau urechi cu lobii albi, deşi este posibil, însă nu îmi amintesc să fi văzut lobi atât de mari ca la Minorca (şi sigur aş fi ţinut minte un detaliu atât de frapant, contrastant cu fizionomia găinilor comune locale). Mai mult ca sigur însă, aparţineau tipului mediteranian de găini (Mediterranean Class – aşa cum sunt ele clasificate de APA, sau American Poultry Association).
Contibuţia ouătoarelor „cu creasta-mănuşă” la genetica populaţiei găinilor de ţară locale este neglijabilă (sau, oricum, puţin vizibilă). De regulă erau achiziţionate doar ca găini-reformă, fiind folosite pt. sacrificare/ consum, în timp ce prăsila (= matca) fiecărui an era alcătuită mai mult din puici eclozate în anul precedent, găinile mai bătrâne nefiind preferate... decât pt. „a face zeama bună”... la propriu, în cazul ăsta. Tot din acest motiv, nici în genetica populaţiei de bărbene pe care le creştem în prezent nu prea se regăseşte din genetica acestor ouătoare.
Mai nou, în sat sunt crescute, pentru producţia de ouă, găini ouătoare hibride gen ISA Brown, Black Star, etc. însă, în cele mai multe cazuri sunt ţinute fără cocoş sau, chiar dacă li se adaugă (pt. „bunăstarea animalelor”) şi câte un cocoş la 20-30 de găini, oricum ouăle nu sunt puse la incubat, preferându-se repopularea cu găini hibride certificate. Astfel, nici aceşti hibrizi „de ouă” nu prea au avut contribuţii la ameliorarea găinilor locale.
Un alt hibrid interesant, folosit în gospodările populaţiei locale în perioada antedecembristă, era cel „de carne”. Astăzi numim generic aceste păsări „pui broiler”. E greu de spus dacă pe atunci se foloseau pentru producţia de carne rase pure sau hibrizi. De asemenea, dacă erau hibrizi, e greu de spus ce „compoziţie” genetică aveau.
Cel mai probabil, judecând după culoare, aveau în componenţă genetică „Cornish-Rock”. Astfel, majoritatea acestor pui erau, la fel ca şi broilerii contemporani, de culoare albă. Împreună cu aceştia, uneori apăreau exemplare de culoare „porumbacă” (= barat), ceea ce mă face să cred că erau hibrizi de Plymouth Rock (Barred Rocks). Mai rar, apăreau chiar exemplare albastre („Blue” sau, poate, chiar „Lavender”) şi, uneori, chiar negre[7].
Mai recent, „după Revoluţie”, unii consăteni care se abat de la schema standard de furajare şi reuşesc să obţină broileri adulţi, viabili şi ne-supaponderali, se întâmplă să mai includă din ei la matcă. Chiar o vecină, păstrând pt. matcă astfel de pui, şi-a ameliorat sporadic şeptelul (ce includea şi „bărboase” din linia noastră – despre care am vorbit mai sus).
Cu toate acestea, contibuţia raselor şi a hibizilor grei la genetica populaţiei bărbenelor noastre e neglijabilă. Şi asta e posibil să fie valabil şi pt. restul liniilor locale de găini. Chiar dacă pe termen scurt aceste găini pot fi ameliorate cu broileri (sub aspectul taliei şi al structurii corporale), pe termen lung aceste caractere sunt eliminate, deoarece exemplarele grele se îngraşă prea mult şi, după vârsta de un an, sunt predispuse afecţiunilor asociate, care de multe ori culminează cu decesul subit, fapt ce le exclude treptat de la reproducţie.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
În ceea ce priveşte ouăle găinilor comune de ţară din satul copilăriei, acestea erau covârşitor în nuanţe de brun (cu tentă crem, bej, roz – de regulă deschis, cel mult spre mediu). Erau numite „ouă roşii”, în opoziţie cu „ouăle albe”. Ouă albe apăreau rar şi nu erau apreciate (fiind „ca ălea de cumpărat”). Aproape în fiecare an în gospodăria noastră existau 1-2 găini care făceau ouă „cu pistrui” – brun pal stropite mărunt (uneori, mai rar, şi cu pete mai mărişoare), de culoare brun-roşcat închis. Ca dimensiuni, erau (şi sunt încă) relativ variabile, fără să existe un raport de proporţionalitate directă cu dimensiunile corporale ale găinii care le produce.
Succint istoric (relativ-) recent al familiei lui Dodo
Aşa cum arătam mai sus, gospodăria familiei de la care am primit primele „bărbene” se afla în satul Totia (localitate componentă a comunei Băcia, din judeţul Hunedoara, Transilvania, România, Europa).
Mama dlui D., de etnie secuie şi profesie „casnică”, era originară din Şumuleu Ciuc, care actualmente este un cartier al municipiului Miercurea Ciuc, judeţul Harghita – unii deja îl cunosc, poate, drept unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj romano-catolic din România. Prin căsătorie cu tatăl dlui D., s-a stabilit în judeţul Hunedoara.
Tatăl dlui D., etnic român, fost angajat al Căilor Ferate Române (CFR), foarte probabil era originar din zona Orăştiei, asta apreciind după numele de familie, care aminteşte de localitatea hunedoreană Spini (com. Turdaş, jud. Hunedoara) – ca reper, pentru cei care nu au aflat încă, această localitate se află în proximitatea sitului în care, de curând, în urma amenajării autostrăzii Sibiu- Nădlac, a fost descoperit cel mai vechi oraş din România, datat 4.200 î.Hr (probabil Cultura Vinča-Turdaş).
Datorită specificului profesiei domnului S. senior, familia şi-a schimbat în mai multe rânduri rezidenţa. Astfel, înainte de a se stabili şi a-şi întemeia gospodăria din Totia, aceasta a folosit locuinţe de serviciu arondate locurilor de muncă (CFR) din Varniţa[8] – Petrosani, respectiv Simeria – Triaj.
Datorită acestui parcurs, găinile noastre pot provenii de oriunde de pe traseul Şumuleu – Petroşani – Simeria.
Totuşi, este puţin probabil ca ele să fi fost aduse şi păstrate tocmai din Secuime, chiar dacă mama lui D. provenea de acolo, unde avea şi rude. De asemenea, este improbabil ca aceste găini să fie originare din Depresiunea Petroşani/ „Valea Jiului”.
Cel mai probabil, aşa cum m-am exprimat şi mai sus, le suspectez o origine în zona Simeriei sau, mai precis, poate chiar din Totia şi/ sau împrejurimi.
Astăzi, din păcate, nu mai trăieşte niciunul din membrii familiei S. menţionaţi în text. Dintre ei, personal l-am cunoscut doar pe Dodo, bonomul coleg al tatălui meu. De la el ne-a rămas această interesantă amintire genetică, pe care mă străduiesc să o conserv şi ameliorez.
Fără (altă) încheiere!.. decât: Doamne-ajută!
G-dot/ 31 iulie 2014, 01:11
[1] Le avem „de la Revoluţie”, plus/ minus 1 an. Cel mai probabil şi aproape sigur, chiar din vara lui ’90. Exprim totuşi această rezervă pt. mai multă acurateţe... inutilă, până la urmă...
[2] Erau cca. 10 pui, plus/ minus 1ul. Cel mai probabil şi aproape sigur, chiar 11. Din nou, exprim această rezervă (tot) pt. mai multă acurateţe... inutilă, de asemenea...
[3] Sper să nu păcătuiesc cu suspiciunile mele... însă mă ajută să îmi explic mai uşor proliferarea relativ rapidă a bărbenelor în locuri din localitate dintre care unele nebănuite. Asta în condiţiile în care, anterior introducerii acestei mutaţii la noi în sat (prin gospodăria noastră), nu ştiu să fi existat astfel de găini... cel puţin „după Revoluţie”.
[4] Ca o paranteză, şi astăzi îmi amintesc cum, mic fiind (cca. 3 ani) am primit la schimb un cocoş de la Georgică B., rudă îndepărtată. Cu toate că bătrânul Georgică locuia doar la puţin peste 1 km distanţă de casa noastră, cocoşul cu pricina (unul roşu şi decorativ, gen logotip Clujana) a fost adus acasă după peripeţii cât pt. o aventură (era iarnă, genul cu zăpadă abundentă – banală pe atunci; cocoşul a fost încărcat, peste mine, într-o sanie-transport-copii tractată de tatăl meu; şi eu şi cocoşul am derapat cu sania, fiind uşor răsturnaţi, din neglijenţă, într-un pârâu îngheţat bocnă – spre norocul nostru... etc. ... etc. ..., nu mai detaliez; precizez doar că nimeni nu a fost rănit şi, cel puţin eu, m-am distrat copios). În primăvara aceluiaşi an, întrebaţi fiind de Georgică dacă suntem mulţumiţi de cocoşul primit de la el, spre deliciul adulţilor răspuneam: „Îi forte tare. După ce termină treaba în ocolu’ (= curte) nost’ (= nostru), trece în cele ale vecinilor”.
[5] Primul cocoş bărbos pe care mi-l amintesc, probabil şi primul mascul eclozat la noi la care a apărut această caracteristică, era cu „coadă-de-fazan”, creastă mică, „ca de găină”, cu corp destul de mare ca talie („înşârat” = postură deşirată), însă avea culoarea „dark crele”. Destul de probabil (culoarea) provenea din genetica „de la Lelica”. Restul caracteristicilor, cu excepţia posturii verticale zvelte, erau tipice pentru „bărbenele” iniţiale. Din păcate, a fost exclus de la reproducţie tocmai datorită caracteristicilor.
[6] Este vorba de cea a lui Avrămică B. fiul lui Georgică, menţionat în nota de subsol anterioară [4]. (După cum vedeţi, poveştile mele, ca de altfel şi mica mea lume rurală, abundă de „lume multă, oameni puţini” :) – ca să-l citez pe tatăl artistului Mircea Rusu Band...)
[7] De la un astfel de exemplar negru am rămas eu, până târziu, cu prejudecata că găinile negre sunt mai robuste. Din ce îmi amintesc, acel exemplar, cu picioare foarte groase (comparativ cu media găinilor comune), colorate în galben-verzui-murdar/ umbrit cu negru, a fost primul cu genetică „neagră” din curtea noastră. Inclus la matcă, a transmis robusteţea şi „negreala” urmaşilor, generând o linie de „ciori” de toată frumuseţea – asta spre dezaprobarea unor consăteni care, poate din vreo superstiţie, nu agreau găinile negre.
[8] Cartier al oraşului Petroşani, situat la intrarea dinspre Haţeg (N).
