cele 2+1 soiuri de nuci sunt:
1. Untoasa lu’ Lăscuţ;
2. Favorita lu’ Mili;
+, bonus:
• Uriaşa Domnului Purice.
(4 mai 2014)
descriere: Va urma
-------------------------------------------------------------------------------------------------
2-uă soiuri de nuci: Untoasa lui Lăscuţ & Favorita lui Mili (nu e vb. de Vanili, deci nu conţine vanilină, e doar soi vechi :p)
Aparte de acestea, soiul de Uriaşe ale Domnului Purice nu au o poveste foarte elaborată. Am dat întâmplător de ele anul trecut (2013) când, aflând că „vânez” iar nuci „de sămânță” din nucii lu’ Mili & Lăscuț – ca în fiecare din ultimii vreo 3 ani... Domnul Purice mi-a oferit 4 nuci mari, din cele pe care le adusese de pe melagurile copilăriei sale, cu gândul să le semene în grădina din satul nostru. Ulterior am mai primit 4, prea multe neavând nici dânsul; total = 8. Acestea nu erau din nucile destinate consumului, ci fuseseră culese cu grijă, ca pt. semănat, triate pe-ndelete. Apoi, cu aceeași grijă au fost transportate tocmai din Valea Jiului și depozitate.
De răsărit, la mine nu mai știu acum dacă a ieșit vreuna... Le-am semănat toamna trecută (2013), în loturile în care am semănat și „untoasele” și „favoritele”... și, pt. ca să mă edific, am nevoie să îmi iau însemnările cu harta plantărilor și să reconstitui locul fiecărui soi, ca un pirat bătrân și amnezic care-și caută comorile din tinerețuri... cum în fiecare lot am pus doar câte 4 bucăți de „uriașe”, după cum le-am primit, reconstituirea și identificarea trebuie făcută cu precizie de o plantă. Astfel, treaba e mai complicată... Deocamdată renunț, până când s-o mai dezvolta plantația mea de nuci („școala”, cum îi zice la noi pepinierei). Apoi, peste vreun an-doi, după ce va mai scădea riscul pierderilor, voi face un inventar complet...
Cât despre soiurile „lu’ Mili”, de la Lăscuț știu că erau „normale”, cu sensul de cvasi-banale... Dintre ele, unu’ (cel cu nuci mai mărișoare, ovale, cu coacere ușor mai târzie – care era plantat mai „pe vale”, în amonte, adică la sud) mai era cum era, celălalt însă (cel cu nuci mai mici, rotunde și... „onctuoase” – plantat în aval, „cătă Murăș”, la nord adică), potrivit lui Lăscuț, „făcea nuci care aveau niște sâmburi untoși”... cum îi nu-știu-ce... „de făcea mama (Mili) cozonaci din ele, buni”... de numa’ numa’...
Cozonaci de la Mili, eu unu’ n-am apucat să gust. N-am încercat nici din sâmburii untoși pt. că, având și așa destul de puține nuci din soiul ăsta, pur și simplu nu m-am îndurat...
Crezând însă pe cuvânt cele spuse de Lăscuț, după acea descriere lapidară le-am și botezat. Pe untoase: „Untoase” (imaginativ, nu? :))...), iar pe alealalte „Favorite”, pe considerentul că, dacă ai la-ndemână nuci untoase, numa’ bune de cozonaci... dedicate chiar, și tu totuși te încăpățînezi să cultivi și alt soi, atunci musai e vb. de favoritism aicea... o’ de altceva de-mi scapă mie... Bref: până prind șpilu’[1], așa să le râmână numile!
Pe aceste două soiuri, încerc de câțiva ani buni să „le salvez”, de pe vremea când încă mai trăia Lăscuț, vecinul din dreapta-vizavi. Primele nuci semănate din ele, vreo 30 de bucăți în total, din mâna lui le primisem. Puse la încolțit mai târziu, spre primăvară, probabil insuficient stratificate, nu s-au făcut. Acum, dacă mă gândesc bine, în primul an parcă mi-au răsărit una sau două plăntuțe. Nu mai știu exact. Oricum nu au rezistat.
Între timp, Lăscuț s-a stins. La casa lui i-a mai rămas doar soția, Sîlvea (cum i se pronunță la noi numele), care mai trece sporadic pe acolo. Ea nu e din satul nostru. Vine și stă puțin, ceea ce ne face interacțiunile rare și, oarecum, mai puțin facile...
Chiar și așa, prin 2012 mi-a dat câteva nuci, destule sau, destul de multe, pe care le-am semănat într-o grădină mai îndepărtată. Sper că au răsărit. Oricum, sunt greu de identificat acum. Grădina are mai mult de jumătate de hectar suprafață și, suplimentar, am semănat acolo mai multe soiuri de nuci, în mai multe reprize.
Cum nu am ținut o evidență precisă, îmi amintesc doar zona cu nucile semănate de la Silvia. Numa’ Dumnezeu mai știe câte sunt răsărite și pe unde exact...
Din nevoia de mai mult control, anul trecut am semănat din nucile astea în grădina casei, în pâmânt bun, pe lângă straturile de zarzavaturi. Pt. că eu și aparținătorii ne tot codeam să o „interpelăm” (din nou!) pe Silvia, pe primele nuci le-am cules din pârâul care îi mărginește grădina, și în care aceste nuci mai cad. Apoi, după tegiversări, cu multă jenă, taică-miu i-a cerut iar din nucile casei ei... la noi, lumea e suspicioasă. Mai mult decât din zgârcenie, care la unii, mai puțin, dar este și ea, când le ceri oamenilor ceva care iasă din rutina „trezit-mâncat-lucrat-culcat-repetat”, încep să te bănuiască de cele mai maigice dintre necunoscuturi, cu care le-ai putea perturba curriculumul vieții, deturnându-i de la nimic.
De semănat nuci... nimeni nu se mai ocupă cu așa ceva. Cât despre mine, în ochii lor, cred că sunt mai ciudat decât ar fi un porcar în Orientul Mijlociu. Ori de câte ori tulbur cu micile mele... „excentricități” coperțile agendei rigide pe care o are acea comunitate cu perspective retrograde, ai mei îmi dau să înțeleg că reușesc să produc distorsiuni în continuitatea spațio-temporală local-contemporană, așa cum poate doar Lică Sămădăul ar mai reuși, de-ar putea trece, cu toți porcii lui cu tot, din „Moara cu noroc” a lui Slavici în „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski.
În fine, nu despre creșterea pastorală a suinelor în arșița Orientului e textul ăsta... deci, să nu mai batem câmpii în deșert... și să-i lăsăm pe alții cu toate ale lor, free range...
Revenind la nucile lu’ Mili, parvenite (sau nu) via Silvia, am semănat un lot cu cele culese de mine de pe malurile pârîului și un alt lot cu cele primite. Cele culese de mine au fost mai greu de triat și semănat „pe căprării”, existând posibilitatea să le fi amestecat puțin între ele. Numărul lor nu-l mai știu precis. Fiind plantate primele și mai timpurii fiind „untoasele”, probabil că preponderente au fost din acest soi. Acu’, dacă bine stau să mă gândesc, le-am cules mai „dinspre Mureș” – de mai aproape de casa noastră, ceea ce se corelează cu restul – sper să nu-mi induc false memorii...
Cele primite de la Silvia au fost în schimb semănate cu o precizie de semănătoare elvețiană... dacă există așa ceva...
Culmea, ca o observație frapant de intrigantă, Sîlvea mi le-a rânduit cu o acuratețe de zaraf venețian, nici de i-ar fi fost Luca Paciolo duhovnic..: 26 buc. din „untoase” și tot 26 buc. din „favorite”. „Cum așa?” – nu mă-ntrebați! Și eu am fost surprins de această „paritate la egalitate ”... poate că e o-ntâmplare întâmplătoare... ori poate că, atunci când le-am triat, am mai încurcat categoriile. În fond, nu putem pune totul pe seama sincronicităților rurale, asincrone cu contemporaneitatea... Oricum, cert, de la Silvia am pus 52 de bucăți de nuci din cele 2 soiuri.
Din ce am văzut până acum, au răsărit destul de bine în ambele loturi. Sper să reziste peste iarna care va să vină (2014-2015). Oricum, e ultima speranță de a mai salva aceste soiuri. Între timp, anul trecut (ori poate în primăvara asta), nucii care le făceau au fost tăiați. Operațiunea a fost avizată de câțiva ani, astfel că s-a făcut cu respectarea regimului nucilor și nuciferelor... cunoașteți, cred, că specia are un statut aparte la noi... Încă din vremea lu’ Lăscuț se știa că inevitabilul se va produce. Nici nu știu cum de-a durat atât. Când au fost tăiați cu surle și drujbe, eram acasă la ai mei. Nu am dorit însă să fotografiez măcelul... Pe undeva prin arhivă, mai am imagini cu cei 2 nuci bătrâni, încă falnici. Dacă dau de ele, le postez...
Probabil că această extincție anunțată m-a determinat să-mi doresc să păstrez din acei 2 bătrâni nuci. Ca vis secret (chiar și mie), păstrat la limita proximă a subconștientului (de partea neștiută, chiar în față...), când mă voi așeza la casa mea, mi-aș dori să am aproape barem câte un exemplar din fiecare soi al celor doi nuci. Asta poate când voi renunța la nomadism. Deocamdată, tumultul cotidian în voia căruia mă complac, nu-mi dă răgaz pt. prins rădăcini... nici mie, nici aparținătorilor vegetali. Dacă mă gândesc bine, trecut cum sunt, poate că nici nu mai prea am vreme să mă așez ca lumea pe undeva... sau poate că mai am... numa’ Dumñezău o șcii... Cu nărocu’, ăia ne-geniali au o speranță de viață mai generoasă... Avantaj eu! :))
De atașat, habar n-am clar de ce m-am atașat de cele două soiuri. Bănuiesc doar... Poate că e din cauza respectului pentru acei doi bătrâni falnici. Cred că erau, până anul trecut, cei mai bătrâni nuci din proximitatea casei în care am copilărit. Din nucii casei noastre, am prins în copilărie 2, dintre care unul precis mai bătrân decât cei a’ lu’ Mili. Celălalt, mai tânăr cu vreo juma’ de secol, s-a uscat și l-am doborât singur cu toporul, într-un demers sisific. La rândul său era destul de gros, iar uscat era și mai dificil de tăiat, mai ales pt. un copil ca mine atunci. Nuci nu prea făcea. De aceea nu îmi amintesc cum erau. Mi-l amintesc doar aproape uscat, ani la rând, până când a cedat de tot.
Din păcate nu am păstrat din nucii noștri nimic. Unul, cel mai bătrân, a fost tăiat cu ocazia unei extensii de acaret. Era scorburos. Aproape că putea trece un copil mai mic prin burlanul de lemn care i se formase sub coaja trunchiului. Întreg copacul era ’nalt cam la vreo 20-30 de metri. Nu mai știu ce nuci făcea, dar făcea. Nu erau grozave. Altfel le-aș fi reținut. E posibil să fi semănat cu cele mai ovale din nucile lu’ Mili. Puțin probabil să fi fost însă înrudite. În scorbura imensă făcea un compost de putregai fin, pe care noi îl foloseam ca pământ pentru flori. Întreg copacul devenise o carieră de îngrășământ pentru jardiniere...
Cu puțini ani înainte de tăierea acelui nuc, pe la începutul școlii mele primare, cu ocazia construirii garajului, am transplantat în plină vară un puiet din apropiere. „Cădea” fix pe amplasamentul fundației. L-am udat abundent și s-a prins. După „revoluție” l-am transplantat la o altă grădină proaspăt retrocedată (cea cu mai mult de jumătate de hectar suprafață). S-a prins din nou. Apoi, la câțiva ani, pt. că nu se dezvolta din cauza pământului rău, și pt. că deja cei din vecinătate și animalele lor îmi distruseseră acolo alți câțiva pomi, am hotărât să îl mai relochez odată în grădina casei. Iarăși s-a prins. A rezistat câțiva ani, apoi s-a uscat. Păcat. Cred că era din „bătrânescul” casei. Răsărise la umbra lui. Alt nuc din soiul ăla nu am mai avut.
Dar poate nu numai respectul pt. senectute m-a-ndemnat ca să salvez din cele două soiuri. Musai că „trebe” să fi fost și nostalgie. Poate atașamentul față de o lume de demult, mai cu valori ca cea de azi și, în plus, aderențele pe care le mai am poate, pe alocuri, la copilăria neisprăvită, au fost și ele precumpănitoare...
Pe nucii ăia-i știu de când e lumea... mă rog, marea mea lume mică, în partea ei ’ai mai veche, plină cu toți oamenii perindați prin ea. În copilărie, și mai mult chiar, vreo 20 de ani aproape, în cei doi nuci cântau privighetori, neîntrerupte-n fiecare noapte de vară...
Nici Dumnezeu nu cred că le mai ține numărul și rândul, câte generații or fi tot trecut ca să recite... habar nu am cam cât trăiește o privighetoare... însă musai că în toți anii ăștia au fost mai multe; dar niciodată-niciodată, în niciun an, nu s-a-ntâmplat să lase locul liber... în nicio vară nu țin minte să ne fi lăsat necântați...
Le ascultam până acum încoace, după ce mi-am gătat școlile, ori cea mai mare parte din ele... Cred c-au cântat și-n vara de dinaintea tăierii nucilor... Iar de-nceput, cântau deja în vremea când trăia și moșu’, Marca, bunicu-meu de-al 3-lea.
Seara, când se așeza la fumat țigara de dinainte de culcare, de multe ori obișnuiam să stau lângă el, pe banca de la capătul primei curți. Mă reconforta. Primeam așa, alături de el, noaptea care se lăsa peste sat.
De vorbit nu prea ne vorbeam decât strictul nimic necesar, cu care cadențam vremea ca 2 țaigăre[2] de ceas bătrân.
Preferam să ascultăm cum pică liniștea peste tot, ca o buracă[3] odihnitoare. La țară așa se înnoptează: se sting, unul câte unul toate bio-emițătoarele acustice. Întâi se-aștern la tăcut ierbivorele și omnivorele, lasând mai mult loc în grila sonoră pentru cântatul greierilor. Dintre animalele de ogradă câinii tac ultimii. Și niciodată de tot. În afară de ei, pe-ntuneric, doar mâțele mai țipă prin curți până la primul cântat al cocoșilor.
Dintre cele care nu erau de-ale noastre, pe lângă greierii mii, cânta câte-o privighetoare. În unele veri erau chiar mai multe, din care barem una ședea în nucii lu’ Mili, la vale, peste drum de casa noastră...
Pe deal, în multe rânduri, mai rămâneau copoi de la vânătoarea de duminica trecută. Băteau pe coclauri întreaga noapte, nelăsând să doarmă câte un purcel sălbatic. Lătrau frumos. Copoii au darul ăsta. Mai mulți, când se formau în câte-o haită, lătrau cu dangăte de carillon.
De câțiva ani, cu puțini înainte ca nucii să fie tăiați, se aciuaseră în ei și veverițe. La început una, apoi mai multe... apoi tot mai multe... apoi nucii au fost tăiați și veverițele, toate câte erau, s-au împrăștiat mai înspre deal, o parte tranzitând cotidian, sistematic, grădina noastră. Cred că și acum le mai „avem”, preț de câteva minute pe zi, cât le durează periplul.
Veverițele au fost însă un fenomen relativ recent. Bunicu-meu nu cred că le-a mai prins. Și-a gătat de fumat toate țigările și s-a dus... parcă-l văd și acum cu câte o țigară-n mână: ținută între degetul mare, arătător, uneori și mijlociu, cu jarul înspre degetul mic, cu dosul unghiei căruia și scruma... dar numai cu mâna dreaptă. La stânga râmânsese fără police pe când lucra la Hunedoara, la „Combinat”. A avut viață grea. A făcut și front la ruși... Peste toate însă, de la duhan[4] i s-a tras. Duhănea un pachet pe zi, din cel mai ordinar băgău[5]: Mărășești, înainte – Naționale, apoi Carpați („fără”) și Bucegi. De grăbit nu pot spune că s-a grăbit. A apucat 72 de ani. A stat până m-a văzut mărișor. Mie însă, chiar dacă mă petrecuse bine în adolescență, mi-a părut că nu mi-a dat suficient timp să mă-ncarc cu destulă omenie și altele din darurile lui. Oricum dacă nu-l întâlneam, trăiam până la capăt, poate, crezând că lumea asta n-are oameni...
Poate că și de la astea am ajuns să vreau puieți din cei 2 nuci. Poate că-i vreau, dorindu-mi lumea înapoi... sau... măcar câteva semne din ea... care, asemeni unor ciupituri, să mă ajute cu confirmarea că a existat... Poate că nu... dar poate din respect pt. amintirea acelei lumi cu oameni respectabili.... Din drag pentru Marca și simpatie pentru tovarășii lui, începând cu oameni ca Lionti Popa ori ca Pătru „a lu’ Linu”, pe care i-am prins mai spre finalul lor și mai spre începuturile mele, pe când încă nici nu știam că dup-o vârstă va urma să merg la școală.
Cu-aceștia, vechi bătrâni, abia dacă mai am vreo vagă amintire. Îmi mai apar în orizonturile memoriei doar departe-departe, aproape dincolo de câmpul ei accesibil, și asta doar cu oarecare efort din partea mea...
Lionti și Pătru, doi bătrâni ca mulți alții de la noi, ca majoritatea pe atunci, cu prezențe-ntr-atât de ascetice, că păreau cu toții înalți, chiar și cei care nu erau... asta, nu atât de la percepția datorată înălțimii mele de copil, cât de la raportul lor talie/ greutate trăgându-li-se...
Pe-atunci grăsanii erau rari, mai ales între bărbați...
Și erau pedanți... și erau galanți... notă aparte făcând Lionti[6] mereu în ținute monocrome pe brunuri-gălburii: cu sfetăru’[7] lui maro, cu nădragii[8] raiați (probabil „gi barșon”[9]) și păntofii „șpiț”[10] (sau șpiț retezat) care, chiar dacă nu noi, erau mereu bine îngrijiți de ziceai că-s „de lac”[11] (ori poate că și erau)...
Alții, cu nădragi de stofă în tonuri închise, spre negru... cu toții, invariabil, cu cămeș’ albe-exclusiv... (erau din generația în care, pe atunci, pe timpul ei, nu se purta cămașă colorată, absolut niciodată, ci numai albă-spumă!)... atâta vedeam de la statura pe care o aveam... și mai remarcam că toți purtau pălărie... multe feluri, multe pălării, niciunul în capu’ gol...
Coborau uneori așa, la un șpațir[12], sâmbăta după-masa, ori mai spre seară, după măturatul prafului de pe uliță, și mai zăboveau la noi la poartă pt. câte-o vorbă „pă călendăre”[13].
Pe atunci așa era. Toți se pregăteau de duminică măturând „la portă”, inclusiv porțiunea de stradă din fața casei. Drumul nu era asfaltat și era plin de praf și murdărit de vite și cai, încă multe, ori de palmipedele și mai multe, care treceau sau își așteptau rândul la intrare în fața porților, pe frunzle scuturate din teii pe care mai fiecare casă îi avea la drum. Nu putea fi lăsat așa pt. a doua zi, când era sărbătoare...
Azi nu mai sunt animale stradale... și nici prea mulți oameni... care să le măture în urmă... Cât despre tei, cei vechi sau dus și ei... bătrâni... Doar lumea ne-a rămas; la fel de multă, și tot mai mică...
Alteori, rar, cei doi bătrâni, și încă alții, mai treceau și duminica-dimineața, însă asta numa’ dacă „nu era popa la besărică”, și nu se ținea nici vreun târg de animale important...
Unii, cu mustăcioarele lor minuscule, îngrijite fir cu fir, precum „musteața subțâre ca o dungă”, purtată de Pătru a lu’ Linu (bărbatu’ lu’ Miñierva); alții bărbieriți chilug, ba încă și 2 mm sub piele... ca bunicu-meu, însă numai duminica, atunci când își rădea căturii argintii-translucizi, ca să-i ajungă pt. toată săptămâna...
Dacă opreau, sfătoșii bătrânei turuiau mai mult nimicuri, deși cu toții fuseseră încercați de grozăviile frontului.
Despre război însă nu vorbea nimeni, nici măcar Gică a lu’ Mormoaca, ce venise de acolo în cârje, pt că picioare nu mai avea. Cu toți vorbeau destins, abordând teme „soft de lejere”, de parcă toată experiența lor de viață se rezuma la grupa mică de la grădiniță.
Culmea regresiei și a amneziei auto-impuse, Gică își masca invaliditatea învățându-ne, pe noi copiii mici, poezii. Una era „O fetiță cu fânjâță”, cum întărit ne corecta el titlul, motivând că „fontiță”/ „funtiță” (cum încă se mai pronunța la noi „fundiță”) nu e corect, fiind diminutivul de la fontă... cam așa înțelegea el fudele... ceea ce, dacă mă gândesc bine, e oarecum ceva mai corect decât în pronunția locală... :)
Doar lui Corñel Nica tulburarea de stres post-traumatic, sau ce îi mai rămânsese din ea, reușea să-i defecteze aparatul de autocenzură. Și asta doar când cineva îi zărea cicatricile...
Întors acasă cu sechele fizice și psihice, când îi pomenea cineva de urmele de pe tors, se mai scăpa să (ne) spună că poartă în el schijele lui Haiman-Hitler, cu care îl semănaseră în șale nemții prin munții Tatra și, pe care, medicii nu se aventuraseră să i le extirpe. Haiman nu știu cine a fost. Poate Hermann (Göring).
Lui Corñel oamenii îi zîceau Ñica-ñebunu’. Altfel era unul dintre cei mai buni oameni de pe-acolo. Niciodată nu l-am auzit căutând sfadă. Niciuna! Lăsa de la el, probabil, până când le-a lăsat pe toate în lumea noastră, și s-a dus...
Gică, cel cu membre în minus, ori Corñel, cel cu schije în plus, nu prea se opreau la poarta noastră. Erau mereu în trecere, urmându-și grăbiți agenda cotidiană. Nica, pe bicicleta lui pe care nu mai prea putea încăleca, preferând să navigheze pe-o pedală, ca și pe o trotinetă, iar Gică, atât cât se putea grăbi un om fără picioare...
Peste toți, cel mai puternic mi-a rămas însă amintirea minunatului meu Marca, bunicul meu de-al 3-lea. Marca dragu’ meu, nobilul Marca, „valetu’ meu de lux”, cum mi-l calificase taică-miu în copilărie, poate pt. că nu-mi putea spune „Nu”, iar eu nu prea puteam să-i adresez fraze care să nu înceapă cu „Marca, vreau...”. Cu toate că biologic nu-mi era bunic, pt. mine pe el a căzut ocaua de a-ncarna arhetipul „bunului” sau al „bunicului”. Și a făcut-o absolut exemplar. Pt. el, eu eram „Sorile lu’ moșu’” (în pronunția locală-nsemând „soare”). Despre buna, draga mé Lița (Cornelia), nici nu mai pomanesc aici. I-a fost pe măsură cu peste măsură bunicului!.. Nici acum nu pot înțelege cum doi oameni care nu au avut copii au putut trăi atâta dragoste pentru copiii altora... mai mult chiar decât o pot face pentru copiii lor părinții care fac copii... Nu înțeleg și le las așa: trăite și neînțelese...
le las primite... de la oameni care m-au făcut să cunosc mai multă dragoste decât sunt în măsură să înțeleg...
Mă opresc chiar și din tentația de a-mi face, dintr-un text despre nuci, un concediu în scris în vremea când eram copil și moșu’ Marca sau buna Lița trăiau. Acum niciunul din bătrânii mei nu mai sunt, iar de acordat azil întru bunătate și dreptate, nu prea mai are cine-mi acorda... Poate că e vremea mea și a darurilor pe care tot mai rar și mai greu mi le găsesc înlăuntru... Cu norocu’ n-am avut să am copii, nici măcar pe ai altora...
Cît despre Marca, merită oricum o trilogie cel puțin. Măcar câte o parte consistentă pt. fiecare nume cu care îl apelau cunoscuții pt. câte ceva: Marca (în pronunția mea, de la Marc), Tinu (de la Augustin sau Agostin – în pronunția noastră), Marasetti (porecla asta, ca și finalul, de la „Mărășești” tragându-i-se...). La Marca fiecare găsea bun răspuns și împlinire pt. orice așteptare pozitivă. Marca era „Da”. Marca era smerenie-ntr-un om drept. Marca nu înjura nici mânios fiind. Marca nici măcar nu se jura: da era da și nu era nu, ca în Epistola Sfântului Iacov. În cazuri cu totul extreme, dacă cineva îl canonea cu neîncrederea, ceea ce nu prea se întâmpla sau, oricum nu verbal ori fățiș, ci doar cotit, așa – din privire, Marca simula un jurâmânt, care de fapt era mai mult chemarea proniei ca martor: „să mă vadă Dumnezeu!”. Marca era minunat! Așa cred că-și și făcea treaba, atât pentru el cât și pentru cei în nevoie pe la care îl mai trimitea bunică-mea la ajutor: ca și cum Dumnezeu l-ar fi avut în vizor...
Astăzi oameni din ăștia nu mai găsești. Unii, aproape leat cu Marca-meu, sau oricum, destul de apropiați ca vârstă, din cei care au mai supraviețuit, au cam îmbătrînit urât, au devenit mai câinoși... Când mă gândesc acum la muppets-ii bonomi Lionti și Pătru, îmi vine să mă întreb cum ar fi fost azi dacă ar fi prins vremurile astea. Poate că și ei ar fi înaintat (și mai mult decât erau) în direcția senectuții dar în sens urât...
Habar n-am. Nica, a trăit până acu’, nu demult. Până în ultimul ceas a rămas același bun nebun. N-a reușit el să-l schimbe nici ajutorul șefului de post antedecembrist. Născut mult după Război, crescut la „casa de copii” și nedeprins cu ticurile lu’ Nica, milițeanul îl încătușase odată de patul de campanie din ghereta de serviciu și îl bătuse la tălpi cu pulanul. Asta pt. că i s-a părut că salută „prea” redundant, prea în zeflemea (Nica avea obiceiul ăsta: uneori îți dădea bună-ziua de cum te zărea și până când te depășea cu bicicleta lui veche; se întâmpla însă mai rar și, oricum, nu era deranjant; o făcea politicos și chiar elegant; și doar de vreo 2-3 – maximum 4 ori... atâta-i lua să treacă...).
Pe toți i-a iertat și s-a dus... cred că nici lui Hitler nu-i mai purta pică în ultima vreme. Și vb. aia, de la ăsta o cam pățise... și mai rău...
Azi, lumea contemporană, fără bătrâni, doar cu îmbătrâniți fără prea mult rost și rânduială și fără și mai multă împăcare cu ei înșiși ori între unii cu alții, ne lasă prea puțin loc pt. ipoteze contrafactuale. Numai Dumnezeu ar mai putea știi cum ne-ar mai fi acum bătrânii, dacă ne-ar mai trăi... într-un fel... mai bine că le-a iertat generația de vremurile noastre...
Cât despre noi, tot ce ne mai rămâne, din acele felii de lume de demult, sunt câteva amintiri și, eventual, tot mai rar, câte un vis (de) îndreptat înspre ele...
Printre ele, pentru mine, mai rămâne uneori și câte vreun soi din vechime, ca un semn de carte închisă de timpuri... (cum sunt nucile lu’ Mili, ori ca vița lu’ Nica, din care, în grădina copilăriei, încă mai păstrez în 4 cuiburi...)
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Ca vis, (și mai) secret (în continuare...), când mă voi așeza la casa mea (de va fi), mi-aș dori să am aproape, pe lângă câte un exemplar, la poartă ori în vale, din fiecare soi al celor doi nuci de la Mili, și o pereche de „Căpăi argeleñeșci”, frumoși, da’ nu după standardul impus, ci faini din ăi’ ca „hăi gimult” cum rar erau cu toate odată: „cu 4 ochi”[14], curți[15] și pincenaț’[16], cu voci grave ca de harăng[17], cum numai copoii au...
Pot și să nu fie ai mei. Doar să-mi fie în deal... răspunzând, peste întreaga noapte, privighetorilor din vale...
Noapte bună!
G-dot/ 16 octombrie 2014
[1] Din din germ. spiel = joc.
[2] Arătătoare ce ceas, din germ. zeiger = indicator.
[3] Negură sau ceață, din sârbo-croat. бура/ bura = ploaie densă, furtună, vijelie, etc..
[4] Tutun sau tabac, din sârbo-croat. дуван/ duhan. Derivat, „a duhănii” = a fuma.
[5] Tutun (pt./ de mestecat) și/ sau scrum, rezuduri de nicotină, mirosul/ aroma acestora; peiorativ, tutun ieftin, puturos; din magh. bagó.
[6] Fusese bărbatu’ lu’ Mărica și tată a lu’ Rujica; de asemenea fost polițai (poate și de aici ținuta cazon de impecabilă), provenit dintr-o tradiție național-țărănistă, primul și, poate, singurul consătean care a făcut juma’ de an inchisoare la „colectvizare”...
[7] Cf.
dexonline.ro: Flanelă tricotată din lână, care se încheie cu nasturi peste piept; pulover; jerseu.
[8] Pantaloni, din sl. надрагы, prin filieră magh. (nadrág).
[9] Catifea, din magh. bársony.
[10] Cu vârf ascuțit, din germ. spitz = ascuțit, colțuros.
[11] Cf.
dexonline.ro: Piele (sau imitație) cu fața netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac (din germ. lack = vopsea).
[12] Plimbare, promenadă; derivat: a se șpațiri = a se plimba; din germ. spazier = plimbare (pe jos).
[13] În dialect: Elemente orizontale care alcătuiesc o balustradă – în cazul de față, cea care mărginește pârâul canalizat al satului nostru. (Cu etimologie necunoscută mie, probabil/ posibil din fr. „calandre”, prin filieră germ. – „kalander”).
[14] Culoare specifică la câini (în special la rasele de copoi), cunoscută și ca „black & tan” sau „negru cu puncte/ semne de foc”.
[15] Însemînd în dialect (la câini): fără coadă din naștere, din germ. kurz = scurt.
[16] Adică (în dialectul și pronunția noastră locală) „cu pinteni”/ pintenați – de regulă la toate cele 4 membre; situați pe fețele interioare ale labelor, ușor mai sus decât restul degetelor „normale” – cunoscuți și ca „primul deget” sau „degetul mare” ori, privit din altă perspectivă, ca „al 5-lea deget”, atunci când standardul rasei nu îl prevede/ acceptă.
[17] În dialectul și pronunția noastră locală = clopot, din mag. harang.
