45 Cucuruz cu rost

IDENTATA vs. INDURATA feat. EVERATA


Din amintirile copilăriei, unele confirmate şi de spusele consătenilor mai în etate, în satul nostru se cultivau următoarele soiuri, mai noi sau mai vechi, de porumb:
1. „Cucuruz (= porumb) în 8 rânduri”,
2. „Cucuruz măsaua (= măseaua) calului”,
3. „Cucuruz de 90 de zile”,
4. „Cucuruz de cocoşei”.


Soiul „în 8 rânduri”

În vremea bunicilor tatălui meu, aceştia semănau întotdeauna exclusiv acest soi de porumb. În acest scop foloseau, ca probabil toţi consătenii contemporani lor, seminţe de porumb „de casă”, provenite din recolta proprie anterioară.

Selecţia exemplarelor „de sămânţă” se făcea după câteva criterii bine stabilite. Astfel, din producţia anului anterior, se alegeau ştiuleţii cei mai viguroşi, cu ciucălău[1] subţirel, de culoare albă, de regulă „în 8, 10, 12 rânduri” (maximum), adică având între 8 şi 12 rânduri de boabe dispuse longitudinal pe cocean.

Ca denumiri alternative, „Cucuruzul în 8 rânduri” mai era numit sau cunoscut şi drept „Cucuruz de casă” sau „Cucuruz batrânesc”.

Ca şi caracteristici, „la cules”, coapte adică, boabele erau lucioase, rotunde, fără colţuri, de culoare gălbui-portocalie. Exista şi varietatea cu boabe de culoare roşie, însă aceasta, deşi era păstrată de la un an la altul prin semănare sporadică, nu era preferată.

Soiul a persistat în (agri)cultura locală (casnică) chiar şi după întroducerea hibrizilor moderni, fiind preferat pentru că era mult mai „dulce la boabă” în perioada când se fierbea crud (necopt, „în lapte”), pentru consumul uman. În anii ’90 îmi amintesc că, pe terenurile retrocedate (de la fostul C.A.P.), soiul „în 8 rânduri” se cultiva încă, la paritate cu soiul „Măseaua calului”. Pe atunci, încă nu deveniseră populari hibrizii moderni, iar obişnuinţa de a cumpăra anual astfel de sămânţă şi a o cultiva doar o generaţie („în F1”) era rară spre deloc. Chiar şi astăzi, seminţele rezultate din producţia acestor hibrizi sunt cultivate timp de mai multe generaţii, până la degenerarea şi pierderea valorii genetice/ biologice a acestora.

În fine, pot să mai precizez relativ la acest prim soi prezentat, faptul că aparţine ordinului Poales, familia Poaceae (alt. Gramineae), subfamilia Panicoideae, tribul Andropogoneae, genul Zea, specia Zea mays, convarietatea indurata.
Din cele cunoscute până în prezent, compoziţia chimică a boabelor de porumb diferă, în funcţie de mai mulţi factori, unul dintre aceştia fiind factorii genetici, referitori la convarietate, linie, hibrid, etc.
Caracteristic pentru Zea mays var. indurata şi, implicit, şi pentru soiul tradiţional românesc, sunt următoarele: boabele sunt tari (cu endosperm[2] cornos) având aspect sticlos, forma rotunjită (în special partea superioară a bobului) şi dimensiunea nu foarte mare. Ele pot avea diverse culori, comune în cadrul întregii specii Zea mays, liniile româneşti tradiţionale fiind îndeosebi de culoare galben-portocalie. Culoarea portocalie a boabelor este corelată cu un conţinut mai bogat în caroten.
Boabele soiurilor indurata pierd apa mai greu, dând aparenţa unui volum mai mare decât al boabelor din conv. dentiformă.
Caracterul sticlos al bobului e însoţit de calităţi specifice, dintre care multe la modul superlativ, făcându-l deosebit de adecvat în special pentru consumul uman. Mălaiul (pentru mămăligă) provenit din acest porumb (soiuri tradiţionale), mai ales cel intergral, măcinat tradiţional, are un indice glicemic mai redus.
Totuşi, spre deosebire de hibrizii moderni, convarietatea indurata este mai săracă în proteine şi mai bogată în zaharuri, fapt care contribuie şi la gustul specific al porumbului vechi, „românesc” făcându-l, în vechime, să fie preferat şi de către consătenii mei.
La această varietate amidonul se găseşte într-un strat subţire, care înconjoară embrionul.
Spre deosebire de hibrizii identaţi, soiurile indurata sunt, din păcate, mai puţin productive.


Soiul „măseaua calului”

La origine acest „soi” local neselecţionat (sau insuficient selecţionat de către localnici) a fost introdus la noi în perioada comunistă, fiind iniţial un hibrid modern (Zea mays convar. indentata sin. dentiformis), cultivat în sistemul colectiv (la C:A:P.-ul local)[3].
Acum, nu mai ştiu dacă provine dintr-un singur hibrid (simplu, dublu, triliniar, etc.) sau este un hibrid din mai multe linii hibride consacrate în epocă. Cert e că, în lipsa împrospătării anuale a seminţelor, în gospodăriile private („la particulari”) hibridul (sau mixtura iniţială de hibrizi) s-a stabilizat în timp, devenind soi de sine stătător ce a rezistat în cultură până în anii ’90.

Probabil că dacă aş studia puţin istoria primilor hibrizi de porumb aduşi şi cultivaţi în zonă, aş putea afla mixtura genetică iniţială care a stat la baza formării acestui soi. Cum (încă) nu am făcut asta, nu vă pot da detalii. Oricum, soiul, în forma în care a fost stabilizat şi în care l-au găsit anii ’90, este puţin probabil să mai existe. Rămăşiţe ale lui cred că mai pot fi totuşi întâlnite în unele enclave, sate izolate, la cultivatori mai tradiţionalişti, etc..

Ca denumire alternativă, soiului „Măseaua calului” i se mai spunea şi, simplu: „Hibrid” sau „Hibrit”.

În forma stabilizată, acest porumb avea mai multe caracteristici particulare. Astfel, chiar dacă la formarea sa şi, eventual, şi după, în timpul cultivării împreună cu soiul „în 8 rânduri”, a fost infuzat accidental şi cu genetică indurata, „Măseaua calului” şi-a păstrat aspectul dentiform, având muchii dure şi tăioase în partea superioară a bobului (pe „coroana măselei calului”), fapt ce îl făcea dificil şi neplăcut la „zmicuratul” (= desfacerea boabelor de pe cocean, din latinescul „exmiculare”) sau zmicurarea făcută manual. Boabele aveau culoarea mai deschisă decât a soiului tradiţional, fiind gălbuie, fără luciu.
Spre deosebire de porumbul „bătrânesc”, ştiuleţii „Hibridului” aveau minimum 20 de rânduri de boabe dispuse longitudinal pe cocean. De asemenea, ciucălăul/ coceanul era mult mai gros în diametru şi putea avea atât culoarea albă, cât şi roşie. Ştiuleţii acestui soi erau mari, cântărind cca. 250-300 de grame; ca o anecdotă, spunându-se că la recoltare (culegere manuală) trebuia avută mare atenţie pentru a nu sparge din greşeală capul ortacilor[4] de lucru atunci când aceşti ştiuleţi erau aruncaţi înspre grămadă.
Îngrijit corespunzător, „Măseaua calului” avea productivitate mare, fiecare exemplar făcând 2-3 astfel de ştiuleţi. Comparativ cu soiul tradiţional, la „Hibrid” paiele plantei erau mai mici sau scunde.


Soiul „în 90 de zile”

Din cele pe care mi le amintesc din copilărie şi, din păcate, care încă nu mi-au fost confirmate din altă sursă, de aceea le prezint sub această rezervă, sperând să nu fie false amintiri, mai exista un soi numit local „de 90 de zile”.
Acesta era, probabil, un hibrid sau, poate, tot un soi obţinut prin consangvinizare succesivă dintr-un hibrid de porumb extratimpuriu, productiv, care se cocea/ maturiza în cca. 3 luni. Din acest motiv se şi numea „cucuruz de/ în 90 de zile”. Din păcate nu aş putea să îl descriu pentru că nu-mi mai amintesc cum arătau ştiuleţii, boabele, etc.. Este posibil şi ca, sub această denumire, să fi existat mai mulţi astfel de hibrizi timpurii sau rezultanţi din aceştia. Cum însă până în preajma „Revoluţiei” prea mulţi hibrizi nu fuseseră introduşi în agricultura locală, cu puţin studiu s-ar putea, destul de uşor cred, identifica şi originea soiului sus-menţionat.

Dacă porumbul „în 8 rânduri” aparţine convarietăţii Zea mays indurata, porumbul „de 90 de zile”, la fel ca şi „Măseaua calului”, este foarte posibil să aparţină convarietăţii Zea mays indentata.


Soiul „de cocoşei”

Mai rar, cu totul sporadic şi asta doar în unele gospodării, se cultiva mai mult ca o curiozitate şi porumb pentru floricele. Acesta nu era semănat separat ci, în cadrul boabelor „în 8 rânduri” destinate semănatului, se amestecau şi „un pumn de boabe” din acest soi, reprezentând cantitatea aproximativă prelevată de la 1-2 ştiuleţi.
Ştiuleţii acestui soi erau mult mai mici şi mai subţiri, cu aparenţă ascuţită. Ascuţite erau şi boabele, care prezentau un vârf conic, oarecum spinos. Acest soi era cel mai frecvent întâlnit în varianta cu boabe de culoare albă-sidefată, însă apărea şi în varianta cu boabe roşii. Deşi nu îmi mai amintesc exact, cred că, la fel ca şi la porumbul „în 8 rânduri”, coceanul avea culoare albă indiferent de varietatea de culoare a boabelor.

Ca denumire, aşa-numitului „porumb de floricele” (sau porumb pentru popcorn), în grai i se spunea (încă i se mai spune, cred) „cucuruz de cocoşei” sau, palatizat, „cucuruz gi cocoşăi”, în dialectul nostru folricelele de porumb fiind numite „cocoşei”/ „cocoşăi”.

Spre deosebire de soiurile tradiţionale sau furajere prezentate anterior, soiul „de cocoşei” aparţine convarietăţii Zea mays everata.



DENUMIRI


Cu toate că fac eforturi, se pare că nici de data asta nu voi reuşi să ies prea mult din tipicul cu care v-am obişnuit în celelalte texte de prezentare a câte unui „ce” din zona mea de provenienţă. Altfel, nu intenţionez să insist prea mult, asupra termenului de „cucuruz”, folosit pe „scară largă” în Transilvania, dar nu numai, ca denumire generică pentru porumb (Zea mays), indiferent de covarietate, soi, linie, etc., desemnând astfel atât planta din specia anterior menţionată sau lotul semănat cu aceasta (porumbişte), cât şi rodul, eventual produse derivate în urma prelucrării.

Menţionez totuşi câteva referiri la etimologia acestuia. Ele nu îmi aparţin, fiind găsite „la o geană” dată în fugă pe Internet.
După en.wiktionary.org, apropiat de cuvântul nostru, atât ca pronunţie cât şi ca arie geografică în care se foloseşte, găsim sârbo-croatul „кукуруз”/ „kukuruz”, din varietatea otomană a limbii turce „قوقوروز”/ „kukuruz”.
Totuşi, ca o părere personală, este posibil ca acest cuvânt să fi pătruns în limba noastră urmând aceeaşi filieră prin care ne-a parvenit şi planta respectivă.
Astfel, originară din America, planta de cultură s-a format pe o arie relativ extinsă, cuprinzând părţi din Mexic, America Centrală (Guatemala) şi America de Sud (Peru, Bolivia, etc.).
De aici a fost adus în Europa fie în urma expediţiilor lui Cristofor Columb, după unii la prima expediţie, după alte păreri la a doua, fie ceva mai târziu, ca urmare a expediţiilor lui Fernando Cortes. Primele ţări în care a început să fie cultivat porumbul au fost Spania, Portugalia, Franţa, Italia, de unde s-a răspândit apoi şi în Europa de Sud-Est[5].
Dacă presupunerea mea se verifică, atunci termenul „cucuruz” poate avea o origine (pan-)mediteraneană[6].

Cam atât despre denumirea populară (în Transilvania) a speciei Zea mays (denumirea latină). Referitor la porumbul sau cucuruzul „cu rost”, întâi de toate trebuie punctat faptul că nu există (încă) vreun soi denumit aşa şi recunoscut ca atare. Acest nume descriptiv e inventat de mine pentru a-l deosebi de porumbul „în 8 rânduri” – varianta „clasică”. Rog scuzaţi! Nu mi-am putut abţine tentaţia spre naming[7].
De fapt, corect ar fi să spun că numele mi-a fost inspirat de o observaţie cu care taică-meu mi-a stârnit curiozitatea anul trecut (2013), spunîndu-mi că printre porumbul „în 8 rânduri” avem şi „din ăla cu rost” sau „cu rosturi” (nu-i mai reţin exact exprimarea). Deci, să dăm din paternitatea expresiei cui şi cât îi aparţine şi, în rest, aşa să-i rămână numele soiului!

Prin urmare, cucuruzul cu rost nu e un porumb care şi-a găsit neapărat rostul existenţial sau menirea ci, pur şi simplu, un porumb ai cărui ştiuleţi prezintă spaţii sau interstiţii între rândurile longitudinale de boabe aflate pe cocean.



ORIGINE(A SUB-SOIULUI PE CARE ÎL CULTIVĂM)


Povestea lui în familia noastră e una cât se poate de scurtă şi de puţin complicată. Înainte de anii ’90, pe lotul primit anual de la C:A:P: pentru uz familial (cca. 15 ari), semănam şi porumb. În acest scop, foloseam, ca de altfel toţi consătenii, exclusiv sămânţă din soiurile „în 8 rânduri” şi „Măseaua calului” cultivate în amestec. După ’90 odată cu retrocedarea terenurilor agricole au apărut soiuri, hibrizi şi tehnologii noi. Astfel, treptat, am pierdut sămânţa vechiului soi de porumb şi am cultivat aproape două decenii tot felul de hibrizi moderni. În această perioadă, foarte rar am procurat şi utilizat sămînţa hibridă doar la prima generaţie (F1), de regulă semănând-o şi „la mâna a doua” (F2, F3, etc.).
Oricum, am cosntatat că genetica e doar unul dintre numeroşii factori care contribuie la succesul şi productivitatea unei culturi sau la bogăţia unei recolte. Din cauza secetei şi a lucrărilor agricole făcute deficitar, cu tot felul de utilaje, învechite atât fizic cât şi moral, diferenţele între semănăturile de porumb hibrid cu sămânţă F1 faţă de cele cu F2, la noi, nu au fost semnificative.
De câţiva ani însă, odată cu restrângerea, din cauza nerentabilităţii, a suprafeţei pe care o mai cultivăm în familie, am hotărât să revenim la soiul tradiţional, preferând, în locul cantităţii şi productivităţii (de multe ori doar ipotetice), calitatea pe care altfel nu am avea de unde să o (mai) procurăm/ cumpărăm.
Astfel, după ceva eforturi de învestigaţie, în anul 2012, am regăsit acelaşi vechi soi cunoscut nouă, de cucuruz „în 8 rânduri”. Îl mai avea doar un consătean – I. D.[8] care, după spusele dânsului, îl are „de când lumea”. Din ce am aflat ulterior, soiul pe care acesta îl păstrase, a fost adus cu mult timp în urmă, tocmai din judeţul Arad, de la nişte rude.
Începând cu anul 2012, am readoptat şi noi (în familie) acest soi, cultivându-l exclusiv. Adopţia asta a fost una cât se poate de inspirată şi salvatoare chiar, pentru că, în această primăvară, I. D. ne-a spus că a pierdut soiul[9] cu pricina, compromis fiind, cred, de prea multă hibridare cu soiurile moderne semănate de vecinii de solă.



DESCRIERE(A SUB-SOIULUI PE CARE ÎL CULTIVĂM)


După cum am sugerat şi mai sus, „cucuruzul cu rost” este, în fapt, porumbul bătrânesc „în 8 rânduri” pe care îl cultivăm şi, printre care, mai nou, (ne/ mi-)au apărut şi exemplare (ştiuleţi) cu rosturi după fiecare al 2-lea rând, astfel că, privit în secţiune, aceasta e cruciformă la exemplarele cu 8 rînduri (– motiv pentru care sunt tentat, forţând, a-i spune: „Zea mays indurata crucigera” – datorită acestui interesant aspect crucifer/ purtător de cruce).

Caracteristica apare însă şi la exemplarele cu rânduri supranumerare. Deşi nu am urmărit în detaliu fenomenul, fiind interesat la selecţia seminţelor în special de porumbul „în 8 rânduri”, am găsit „cu rost” şi din cel „în 10 rânduri”[10] şi, cred că, e foarte posibil să apară/ existe rosturi şi la porumbul „în 12 rânduri”. Astfel, interesant, spre deosebire de soiul pe care ni-l amintim de dinainte de anii ’90, aceste exemplare, grupează câte 2 rânduri longitudinale de boabe, pe care le intercalează cu un şanţ/ rost/ strungăreaţă, prin care se conferă secţiunii ştiuletelui, după caz, la cel cu 8 rânduri aspect cruciform, iar cel cu 10 rânduri aparând ca o stea cu 5 colţuri, sau ca o floare cu 5 petale („floare de măr”). În aceeaşi logică, ştiuleţii „în 12 rânduri” ar trebui să arate în secţiune ca o „Stea a lui David”.

Bref: acest soi de „cucuruz cu frunza’n sus”[11][12], ca să preiau din varianta autohtonă, originlă, a versurilor Hatikvei, (cred că) este de fapt doar o varietate particulară sau un sub-soi al clasicului „porumb românesc” folosit tradiţional pentru mălai. Acum, n-aş putea spune dacă rosturile cu pricina au apărut spontan, ca o mutaţie în cadrul populaţiei noastre, dacă sunt o caracteristică intrinsecă soiului tradiţional, apărută/ manifestată la varietatea cultivată la noi datorită izolării reproductive şi a consangvinizării excesive, ori dacă sunt cauzate de hibridare/ infuzarea cu genetică străină care, grefată pe soiul/ genotipul tradiţional se manifestă (fenotipic) (şi) în acest mod.

În afară de această particularitate („cu rost”), varietatea sau sub-soiul nostru nu se deosebeşte prin nimic de cucuruzul „în 8 rânduri” din care provine.
Şi la „cucuruzul cu rost”, la fel ca şi la „soiul clasic”, boabele nu sunt foarte mari, ele având dimensiuni care se încadrează în medie. „Paiele” în schimb (sau planta propriu-zisă), sunt mai mari/ înalte comparativ cu cele ale hibrizilor moderni. De asemenea, porumbul tradiţional cultivat de noi, face/ produce 1u-2uă roduri (ştiuleţi) pe fiecare pai/ plantă.



SELECŢIE ( A SUB-SOIULUI PE CARE ÎL CULTIVĂM)


Selectarea am facut-o (eu, personal, mai puţin, mai mult prin reprezentanţi – recte taică-meu) aşa cum a(m) învăţat „din bătrâni”: despuind şi înlăturând de pe aproximativ câte 1 cm la fiecare dintre cele 2 extremităţi ale ştiuletelui şi păstrând pentru semănat doar boabele mari, dezvoltate, aflate pe mijlocul coceanului.

E de prisos, cred, să specific faptul că pentru sămânţă se aleg cele mai frumoase exemplare de ştiuleţi, cu mare atenţie pentru ca acestea să nu fie roase de şoareci, sau mucegăite. De regulă, atunci când avem posibilitatea să alegem, ştiuleţii cu astfel de „defecte” sunt excluşi sau, fiind vb. de un soi rar la noi, deci dispunând de o bază relativ redusă de selecţie, atunci când ţinem musai să conservăm/ selectăm/ promovăm/ fixăm un caracter rar/ deosebit, se exclud barem zonele cu boabe „defecte” (degradate, tarate, etc.). De asemenea, se exclud boabele care nu au subrafaţa rotundă şi lucioasă, particularităţi considerate a fi „caracter de soi”.

Din cauză că porumbul (inclusiv soiul nostru) are tendinţa de corcire/ hibridare cu porumb din lanurile învecinate, de fiecare dată înaintea semănării trebuie acordată o atenţie deosebită selecţiei, asta cu atât mai mult atunci când nu există posibilitatea izolării reproductive a solei cultivate „de sămânţă”.

Ca semnalmente bazale/ particularităţi şi caractere ce trebuiesc urmărite în cadrul selecţiei, ştiuleţii cu 8, 10, 12 rânduri fac parte din soiul tradiţional; în schimb, ştiuleţii care au mai mult de 12 rânduri longitudinale de boabe, foarte probabil, provin de la exemplare corcite. De asemenea, ştiuleţii care au coceanul de culoare roşie sunt corciţi (cel tradiţional având „ciucălău” alb!). La fel, şi cei ale căror boabe au identaţie, sunt colţuroase, sunt fără luciu sau aspre. Tot de la exemplare hibride sau corcite provin şi ştiuleţii foarte „îndesaţi” care, pe lângă faptul că au (mai) multe rânduri longitudinale (decât norma), acestea par, suplimentar, „bătute” sau compactate, astfel încât să asigure o productivitate superioară.

În rest, se aplică toate acele criterii de selecţie valabile/ folosite şi în cazul porumbului bătrânesc „în 8 rânduri”.

În finalul acestei secţiuni a textului, îmi mai rămâne să adaug doar faptul că, în anul 2012, am procurat de la I. D., pentru sămânţă, preponderent ştiuleţi „în 10 rânduri” şi mai puţin din cei „în 8 rânduri”, la acel moment (primăvara) fiind nevoiţi să alegem din porumbul care i-a mai rămas „peste iarnă” neconsumat ca furaj şi după ce acesta şi-a ales porumbul „de sămânţă” – pt. uzul propriu.

Astfel, în 2012, din sămânţa tradiţională procurată, am semănat în amestec porumb tradiţional „în 8 rânduri”, mai puţin şi, preponderent, din cel „în 10 rânduri”.
În schimb în anul 2013 am semănat preponderent porumb „în 8 rânduri” (10/ 14) şi, separat porumb „în 10 rânduri” (4/ 14 din cantitatea semănată). Opţiunea de a semăna şi porumb „în 10 rânduri” a fost determinată de faptul că nu am dispus de suficiente exemplare „remarcabile” de porumb „în 8 rânduri”, în timp ce din varietatea „în 10 rânduri” – care e tot tradiţional – am găsit exemplare „de nerefuzat”.
În anul curent (2014), am semănat doar porumb „în 8 rânduri” toţi ştiuleţii aleşi pentru sămânţă fiind „cu rost” (15/ 15 – rânduri de cultură – din cantitatea semănată)!



CULTIVARE(A SUB-SOIULUI NOSTRU)


Cum doar în acest an (2014) am „pus”/ semănat exclusiv porumb „rostuit”, nu am dezvoltat o metodă aparte, dedicată, de cultivare; în general porumbul „în 8 rânduri” – „cu rost” primind acelaşi „tratament” ca şi porumbul „în 8 rânduri” – var. „simplă”.

În cei 2 ani de când am reînceput să cultivăm porumb batrânesc „în 8 rânduri”, lucrat exclusiv manual[13], am observat că, aşa cum ne-a spus si cel de la care îl avem, soiul este productiv şi rezistent la secetă sau: „se face în orice condiţii”!



PRODUCTIVITATE(A SOIULUI TRADIŢIONAL)


Anul trecut (2013), în condiţii „fără irigaţii” dirijate, alimentat doar de ploi, de pe o suprafaţă de cca. 15 ari, am obţinut 36 de „saci de rafie” (saci din fibre textile de polipropilenă), echivalentul a 22 kg boabe/ sac sau „o măsură” de porumb zmicurat (= desfăcut/ boabe). Rezultă, la hectar, o productivitate de... 36x22=792 kg... ceea ce pt. un ha, ar însemna 5.280[14] kg boabe (fără ştiulete, evident). Dacă nu am greşit calculele,.. Nu e rău, zic!



UTILIZARE(A PRIMARĂ & ALTE UTILITĂŢI TRADIŢIONALE)


Porumbul din soiul „în 8 rânduri” şi, implicit, cel cultivat de noi, „cu rost”, este un excelent furaj pentru toate animalele de producţie specifice unei gospodării ţărăneşti. Mai mult, dacă sunt date ca hrană la păsările de curte în amestec cu boabe de porumb hibrid (convar. indentata), se observă că cele „tradiţionale” sunt preferate şi mancate primele. Aceasta, poate, datorită mărimii medii a boabelor, precum şi a formei sau „designului” pro-dinamic pe care ele îl au (muchii rotunjite, suprafaţă lucioasă/ „sticloasă”, etc.), fapt ce le face să întâmpine o rezistenţă minimă în timplul deplasării, facilitând ingurgitarea lor.

Pe lângă varietatea galbenă a acestui soi, pe care o preferăm nu doar noi, ea fiind cultivată preponderent în trecut şi de ceilalţi consăteni, există şi porumb „în 8 rânduri” cu boaba roşie. „Cucuruzu’ roşu”, pe vremuri, era dat în scopuri curative, sub formă de boabe sau faină (de mălai), vitelor care aveau afecţiuni renale/ vezicale/ ale căilor căilor urinare (răceli) şi/ sau urinau „cu sânge” (hematurie). Neavând vite şi probleme implicite, nu am verificat însă, se spune că, acest tratament „rezolva problema”.
Din ce am observat însă, părările de curte, cel puţin ale noastre, familiale, preferă porumbul galben atunci când sunt hrănite, în amestec, cu ambele sortimente de culoare. Aceasta poate ţine, cred, mai mult de condiţionare, obişnuinţă, gusturi formate prin învăţare – expunere mai frecventă (sortimentul galben predominând în cultura noastră), etc. şi mai puţin de o preferinţă „obiectivă” – dacă se poate vorbii de aşa ceva la găină... .

Pentru alimentaţia umană, tradiţional, a fost şi este folosit exclusiv doar sortimentul cu boabă galbenă al porumbului din soiul „în 8 rânduri”. Potrivit tuturor celor care au consumat aşa ceva şi cu care am avut ocazia să vorbesc, mămăliga făcută cu făină de mălai din porumb tradiţional, „în 8 rânduri”, este considerată a fi incomparabil mai bună şi/ sau gustoasă decât cea din „mălai comercial”. Din comoditate, nu am verificat (încă). Judecând însă după unanimitatea părerilor celor care au făcut-o, aşa o fi!..

Cum nu suntem excesiv de „mămăligari”, la noi, de regulă este consumat mai mult ca şi porumb fraged/ crud/ proaspăt (porumb în faza de lapte) preparat fiert sau copt (pe plită/ grătar/ „în jar” – de la jăratic, nu de la echiv. engl. pt. borcan).

Pe vremuri, când se alegea porumbul „crud” pentru fiert sau fript vara, din soiul bătrânesc cu 8-10-12 rânduri, întotdeauna se prefera cel cu 8 rânduri, fiind considerat mai gustos. De asemenea, nu am verificat (încă), motiv pentru care nu ştiu dacă e mit sau realitate. Oricum, un asemenea demers de „myth busting” (în engl. = demolare de mit) necesită, cred, multă acuitate, fineţe, gustativă şi, poate, olfactivă sau, rafinament chiar, pentru a putea sesiza şi discerne între astfel de nuanţe (dacă, bineînţeles, ele există...).

Tot tradiţional, în cultura din care provin, în perioada iernii, se mai consuma porumbul („uscat”, în faza de maturitate fiziologică) fiert, sub formă de boabe. Acesta se consuma(/ă) cu mursă[15] (din apa în care a fiert, în care se adaugă zahăr – din lat. [aqua] mulsa = miere).
Şi în acest caz, porumbul din soiul „în 8 rânduri” este considerat foarte gustos, mult mai bun decât cel din alte soiuri – convingere prezentă în mentalul colectiv local şi astăzi, când respectivul soi tradiţional e cvasi-dispărut din (agri-)cultura zonei.

În final, dar nu în ultimul rând, astfel preparat (în faza de maturitate fiziologică, porumb boabe fiert), iarna, se consumă ca remediu în stări de răceală asociate cu tuse rebelă. Repet, şi în acest caz, în consumul uman se foloseşte doar sortimentul galben, cel roşu fiind considerat (nu ştiu din ce motiv) sortiment furajer.



G-dot/ 12 iunie 2014


[1] Ciucălău = coceanul sau ştiuletele pe care sunt prinse boabele de porumb; din maghiarul „csukló”, având probabil aceeaşi origine cu „cioclod” (= cotor al unui frunct, căpăţâni de varză, etc.).

[2] Stratul/ ţesutul care înveleşte embrionul şi înmagazinează substanţele necesare dezvoltării acestuia.

[3] Întroducerea şi cultivarea hibrizilor de porumb în agricultura românească s-a făcut începând cu anul 1957. Este destul de posibil ca şi la C:A:P.-ul local, ca de altfel în toate fermele agricole autohtone administrate de stat, adoptarea hibrizilor de porumb să fi avut loc tot atunci, acestea fiind, până la urmă, evenimente naţionale sincronice.

[4] Ortac = camarad, prieten, tovarăş, coleg şi nu, cum greşit e folosit în media ca, sinonim pentru miner. E foarte adevărat că între mineri se crează camaraderii şi solidarităţi extreme, determinate de condiţiile extreme şi riscurile specifice mediului lor de muncă, comparabile doar cu cele ale ortacilor de front (de război, de data asta); totuşi minerii sunt ortaci ei între ei, şi nu cu reporterii de teren care îi numesc, în opinia mea, neadecvat astfel. Termenul provine din turcescul „ortak”, ajuns în limba română probabil prin filieră sârbo-croată (ортак/ ortak), însemnând, la fel ca şi la noi în sensurile secundare: partener, părtaş, asociat, complice – a se vedea şi expresia „a te ortăcii” = a te agrega unui anturaj nepotrivit...

[5] Cultivarea porumbului pe scară largă în Europa Vestică s-a făcut începând cu secolul al XVI-lea, în spaţiul românesc fiind introdus în secolul al XVII-lea. Astfel, în fiecare dintre cele trei principate a fost introdus, după caz, în perioada domniilor lui Gheorghe Rákóczi I, principe al Transilvaniei (1630-1648) – sub denumirea de „cucuruz”, sub Șerban Cantacuzino principe al Țării Românești (1678-1688) – sub denumirea de „porumb”, respectiv în timpul lui Constantin Duca, principe al Moldovei (1693-1695; 1700-1703) – sub denumirea de „păpuşoi”.

[6] Potrivit dexonline.ro: „Origine expresivă. Se poate pleca de la coc, prin intermediul unui pl. colectiv cocuri şi cu suf. -ză, ca în paralelismul bob › buburuz(ă), cf. şi duduruză. Totuşi, este în legătură cu multe cuvinte străine, cf. it. cocoruzzo „vîrf în formă de pară”, salent. cuccuruzzo „grămadă de pietre în formă piramidală”, tarent. cucuruzzë „culme rotunjită”, mil. kokorin „con de brad”, ngr. κουκούρι „grămadă de pămînt”; aşa încît Battisti, II, 997, propune pentru toate aceste cuvinte o bază mediteraniană cuccur, colectivă. Este mai curînd vorba de tot atîtea cuvinte expresive, produse de aceleaşi intenţii şi cu aceleaşi mijloace fonetice. Apare şi în bg. kukuruz, sb. kukurùz, rut. kukurudz, rus. kykyryza, mag. kukuricza, săs. kukeruse, care trebuie să provină toate din rom., ţig. kukorica (din mag.). Nu se poate explica prin sl. (Miklosich, Türk. Elem., Nachtrag, I, 64; Berneker 640; Vasmer 686; cf. opinia contrară a lui Mladenov); astfel încît nu este probabilă der. din rom., pe baza sl. (Miklosich, Fremdw., 103; Cihac, II, 86; cf. DAR; Conev 75). Miklosich, Türk. Elem., I, 334, propusese o origine tc., neverosimilă.”

[7] Alegerea şi/ sau stabilirea numelui, parte a procesului de branding al unui produs, companii, etc..

[8] Fără nicio legătură cu scriitorul Ion Desideriu Sîrbu ori cu profesorul Ioan D. Ştefănescu, necum cu Iulia Dobrin, creatoarea I.D. Sarrieri; aici I. – e iniţiala prenumelui, iar D. a numelui.

[9] În primăvara acestui an (2014), I.D. a semănat tot porumb „în 8 rânduri”, folosind sămânţă procurată de la noi.

[10] Voi ataşa imagini cât de curând şi cu această varietate.

[11] Titlu (şi vers) al unui cântec popular românesc din Transilvania, dar cântat şi în alte regiuni (Banat, Bucovina, Moldova), cules (şi) de compozitorul şi pianistul român Guilelm Şorban, aranjat „în stil uşor pentru pian” şi publicat într-un caiet de note (Şorban, Guilelm. 1898. Album de composiţii românesci. Viena: Editura proprie – p. 33 – 18. Cucuruz cu frunza’n sus. Melodie poporală.). Anterior publicării acestui album, piesele pe care le reproduce au apărut în caiete separate, grupate în mod diferit, culese şi publicate începând cu anul 1892. Melodia acestui cântec, cu uşoare modificări, stă la baza Imnului Naţional al Statului Israel.

[12] În cazul nostru această „frunză’n sus” e mai mult o expresie deziderativă, ştiut fiind faptul că soiurile sau hibrizii la care poziţia frunzelor pe tulpină este (cât mai aproape de a fi) erectă, sunt superioare sub mai multe aspecte varietăţilor cu frunze orizontale şi, implicit, sunt de preferat (suportă densităţi mai mari în cultură, înmagazinează mai bine energia solară, toate acestea contribuind la o mai mare productivitate). În realitate (încă) nu ştiu dacă porumbul din soiul „în 8 rânduri” ori (barem) varietatea sa „cu rost” are această caracteristică.

[13] 2 praşile/ sape manuale – nu folosim (i)erbicid din cauză că îl seamănăm tradiţional, în asociere cu fasolea şi dovleacul furajer.

[14] Da, ştiu, „tradiţional” România se clasează pe ultimele locuri „europene” la productivitatea / hectar a culturilor cerealiere, fiind întrecută, sistematic, chiar şi de Bulgaria. Motivul: tehnologia depăşită fiind abia pe locul doi ca importanţă – cauza tuturor relelor constând în „calamitatea umană”. În media apar vehiculate, ca şi randament al producţiei la porumb, tot felul de valori medii, cifrele fiind de cele mai multe ori contradictorii. Din ce am întâlnit, productivitatea, în tone/ha, ca limite minime şi maxime e cuprinsă între 0,5 şi 10, fiind determinată de irigare (sau lipsa ei), productivitatea seminţei folosite pentru cultivarea terenului (sămânţă hibridă în F1, sămânţă „din pătul” – soi tradiţional sau hibrid în F„x”, etc.). Ca valori medii ale producţiei de porumb în România, am găsit (la o căutare rapidă) cifre între 3-4 tone/ha, uneori uşor peste (4,14 – în 2012 când, se spune, productivitatea a crescut cu 92,5% [sic!]). Oricum, aceste date necesită verificare.

Ca o regulă ce, desigur, poate avea excepţiile ei, hibrizii de porumb (în F1) pot să fie mai productivi decât soiurile (liniile consangvine) de porumb cu până la 50%.
Apoi, este (re)cunoscut faptul că porumbul aparţinând convarietăţii Zea mays indurata este inferior sub acest aspect celui din convarietatea Zea mays indentata, ale cărei hibrizi/ soiuri sunt mult mai viguroase şi productive, (şi) din acest motiv fiind folosite preponderent în cultura „industrială”.

[15] Tot „mursă” era/ este numit la noi şi un ingredient folosit la prepararea unui desert-fel principal de post, consumat mai mult la cină, numit: „grâu cu mursă”; în acest caz, fiind un sirop din „zahăr ars”/ caramelizat, care semăna cu „ceaiul de zahăr ars” intrat în cultura de consum rurală mai de curând (anii ’80), cu diferenţa că mursa era ceva mai dulce decât ceaiul respectiv.