42 Pup de fraga

Fundamental ornamental - Pupul de Fragă (în dialectul local, după transformările palatale specifice nouă, pronunţat: „pup gi fragă”) este o plantă lemnoasă din grupa arbuştilor.

Cuvintele principale care îi alcătuiesc numele, au în grai local următoarele semnificaţii:

1. pup/ pupi = a. boboc/ boboci (de floare); b. cu totul sporadic, cu sens figurat, putea desemna şi o formaţiune sau structură în formă de moţ sau vârf;
2. fragă/ fragi (frăguţă/ frăguţe) = a. fructul/ fructele fragului (Fragaria vesca), dar şi planta care face acest fruct fiind numite la fel; b. de asemenea, tot fragi sunt numite şi dudele (atât fructele dudului alb - Morus alba, cât şi cele ale dudului negru - Morus nigra), în timp ce pomul (dud) la noi e numit „frăgar”.

În cazul pupului de fragă, denumirea face referire la aroma fructului de frag sălbatic (Fragaria vesca), pe care o au şi florile proaspete ale arbustului nostru ornamental. Uscate/ pălite/ ofilite, aroma lor capătă nuanţa dulceţii de căpşuni sau a capşunilor confiate. Pe vremuri, aceste flori erau culese în special de copii, tinere şi doamne, mai rar de domni, pentru a bucura cu mirosul lor proaspăt. De asemenea se mai obişnuia păstrarea lor, cu scop odorant, în buzunar, în sau lângă batistă, căreia îi împrumutau mirosul plăcut, atât de specific.
Din câte mi le amintesc, aceste flori sunt mici, de culore mai închisă, rubinie sau roşu-bordo. Au petalele înguste şi uşor cărnoase, catifelate, curbate într-un boboc (pup). Dacă sunt deschise, cel mai adesea prin acţiune mecanică, eventual după ofilire, presare, etc., pentru că în mod natural lucrul acesta se întâmplă mai rar, florile de pup de fragă prezintă numeroase stamine mici şi delicate, ca nişte perişori, de culoare alb-gălbui.
Cum însă nu am mai văzut de mult astfel de flori, este posibil ca descrierea mea, pe alocuri, să nu fie întocmai cu realitatea. În ce priveşte frunzele, cred că sunt mici, uşor cordiforme sau ovale, cu vărf ascuţit, mai mult ca sigur de culoare închisă, de un verde-sănătos.
Pănă voi revedea această plantă în viu, înflorită, ocazie cu care îmi voi reîmprospăta memoria şi voi face poze pentru prezentul album, cam astea sunt toate detaliile pe care le pot furniza.

Ca şi arbust ornamental, pupul de fragă era plantat în curţi, de regulă în partea dinspre stradă, în proximitatea porţii (mai mereu la vedere).
În pofida caracterului ornamental, plăcut, al speciei, ea nu s-a bucurat niciodată de o prea mare popularitate în comunitatea noastră. Consătenii, având probabil o orientare pronunţat pragmatică, preferau, mai bine, să planteze în locul acesteia arbuşti sau pomi fructiferi.

Din motive care mi-au scăpat, însă pe care le-aş putea totuşi specula, pupul de fragă a fost mai puţin popular decât alţi arbuşti de ornament crescuţi în zonă.
Ca şi concurenţă, în ordinea popularităţii, se creşteau, şi încă se mai cresc, în pofida introducerii în ultima perioadă a unor soiuri la modă, următoarele specii arbustiforme:

1. Scumpia – cum i se spune la noi liliacului (Syringa vulgaris); interesant este că, deşi aflat între dialectul bănăţean în care specia e numită „iorgovan” şi cel al moţilor care o numesc „scrinte”, dialectul nostru local nu a fost permeabil la aceste influenţe;
2. Lemnuşul (cred că aşa era numit cel mai frecvent) – căruia i se mai spune la noi şi iasomie; totuşi, din ce îmi amintesc, în cazul nostru nu cred că este vorba despre o plantă din genul Jasminum ci mai degrabă de Philadelphus coronarius – numită în alte locuri şi lămâiţă, ştiţi cred, cea care în cântec îi dădea bătăi de cap calului lui Gheorghiţă... sau aia era o garofiţă... în fine; în afară de lemnuşul clasic, mai rar, apare o a doua specie sau varietate a primeia, caracterizată prin dimensiunile mai mici ale florilor (comparativ cu forma clasică) şi aspectul cerat al petalelor; mult mai rară – eu nu am văzut această plantă, doar am auzit de existenţa ei;
3. Lemnul galben (galbăn, în pronunţia dialectală; însă nu sunt sigur că aceasta este denumirea populară unanim acceptată local, doar îmi amintesc aşa) – care cred că este un arbust din genul Forsythia;
4. „Arbustul care face mingiuţe albe” – nu-i ştiu denumirea locală, totuşi, inflorescenţele în formă de loptă/ lopte (palatizat – „lopce”, însemnând mingi), mă face să cred că e vorba despre planta numită în unele zone „Călin” sau „Boule de neige” (Viburnum opulus);
5. „Arbust care face flori cu aspect intermediar între cel al trandafirului şi al florii de măr” (habar n-am cum arată, ce e şi cum îi spune popular) – din ce mi s-a spus, florile sunt ca cele de măr, doar că uşor mai mari, de culoare roz-roşu-ciclamen (ţiclam/ ţîclam), cu numeroase petale dese. Personal nu am văzut aşa ceva, însă, după semnalmentele care mi-au fost descrise telefonic, mă duce cu gândul la Gutuiul japonez (Chaenomeles japonica). Totuşi, faptul că e o plantă veche la noi şi că are floarea „citată” (în grai, citat însemnând reparat – a cita = a repara – dar şi învolt, atunci când se referă la flori), mă face să cred că este vorba despre altă specie;
6. Pupul de fragă – aflat abia pe acest loc, motivele intuite fiind dezavantajele speciei: nu produce nimic (nefiind fructifer), înfloreşte oarcum timpuriu şi rapid, o sigură dată pe an (ca magnolia), iar florile, odată trecute, lasă în urma lor doar un arbust cu frunze, care în plus creşte des şi are tendinţa să se exstindă (ocupă loc);
7. Fonfiul – cum mai este numit la noi buxusul (Buxus sempervivens), căruia i se mai spune „cimşir” în alte zone ale ţării, influenţate de cultura otomană; este singurul arbust ornamental surclasat în preferinţele localnicilor de pupul de fragă; asta poate şi pentru că nu înfloreşte spectaculos.

În încheierea ierarhizării, merită menţionat şi faptul că lemnuşul, „specia cu flori învoalte-ciclamen” şi fonfiul erau des întâlnite şi în cimitire, cele trei specii fiind plantate ca decor la/ pe morminte. Din cauza utilizării în scopuri funerare, în cultura noastră, pentru unele persoane, acestea au dezvoltat asocieri funebre, motiv suplimentar care le reduce popularitatea. Ca o paranteză, deoarece în zonă bisericile se află în incinta cimitirului (biserici de cimitir), înaintea apariţiei coroanelor metalice folosite în ceremonia cununiilor/ căsătoriilor religioase oficiate în aceste biserici (începutul sec. XX), cel mai la îndemână material pentru „fabricarea” respectivelor cununi erau crenguţele de fonfiu aflate la discreţie în orice anotimp. De asemenea, tot datorită caracterului „sempervirens” al speciei omonime, crenguţele ei erau folosite iarna de către dobaşi (colindătorii cu tobe), ca podoabă pentru dobe.

Acum, recitind, poate că m-am întins o ţârucă (diminutiv de la „ţără” = puţin/ puţintel) mai mult cu detalierea speciilor ce concurează local pupul de fragă, descrieri care, raportate la cunoştinţele mele privitoare la acest subiect pot fi considerate exhaustive. Ele, chiar dacă nu fac neapărat obiectul prezentului text, îi sunt totuşi conexe. Poate şi de aceea, am ţinut musai să profit de ocazie pentru a prezenta şi această minusculă feliuţă de mentalitate locală. Oricum, dacă tot am avut acces la ea, ar fi fost păcat să se piardă şi să nu o fac accesibilă şi altora.

Revenind însă la „ce ne doare”, chiar şi fără a prolifera, specia pupului de fragă s-a păstrat totuşi până în prezent în câteva gospodării.
În toamna trecută, cunoscând pasiunea lui L. pentru grădinărit, flori şi, în general, plante ornamentale, am avizat-o în legătură cu existenţa acestui arbust şi, procurănd 2 lăstari, i-am dăruit unul, pe celălalt plantând-ul în grădina părinţilor mei. În primăvara asta, mai spre sfârşitul lunii martie, deci destul de târziu pentru plantări, cineva le-a mai adus părinţilor mei alţi doi lăstari foarte viguroşi, având peste 1 m. înălţime. Chiar dacă e prematur să mă pronunţ, după o observaţie superficială, cred că cele două exemplare plantate în toamnă încep să dea muguri şi, cel mai probabil, se vor prinde. În schimb, cele puse acum în primăvară, sau, mai precis, unul dintre ele, mi s-a spus că „ar cam sta pe gânduri”. Vedem. M-ar bucura să „apuce”, mai ales exemplarul lui L., în zona ei această specie fiind complet necunoscută.
Din păcate, cel puţin deocamdată, în afară de descrierea sumară şi denumirea populară folosită local la noi, nu pot da mai multe detalii referitoare la pupul de fragă, precum denumirea ştiinţifică ori clasificarea, ele fiindu-mi şi mie necunoscute. Voi reveni, însă, şi mă voi revaşa, sper!

În încheiere, de data asta, din raţiuni de decenţă şi pentru că nu vreau să tulbur nimănui dispoziţia, mă voi abţine să forţez o formulă în care să speculez analogia dintre „pup” (= boboc) şi verbul „a pupa” (= a săruta), eventual alăturată semanticii metaforice a fructelor de frag. În schimb, doresc tuturor, CELE BUNE!.. şi, totuşi, Pup-U! ;)


G-dot/ 3 aprilie 2014