Drimocul este o plantă din grupa arbuştilor, a cărei denumire şi clasificare ştiinţifică, din păcate încă nu am reuşit să o aflu. Din cele discutate cu tatăl meu, pe raza localităţii în care am copilărit, cunoaşte doar o singură astfel de plantă, aceeaşi, aflată în acelaşi loc de mai bine de 50 de ani. Desigur, vârsta reală a exemplarului respectiv poate fi cu mult mai mare însă, datorită faptului că de-a lungul timpului a tot fost tunsă şi că se regenerează destul de uşor, nu pare chiar atât de veche. Din cele aflate până acum, planta nu creşte spontan nici în pădurile colinare care înconjoară localitatea, nici în lunca Mureşului aflată în proximitate şi nici în zona arabilă aparţinând satului. Singurul loc în care se găseşte este pe marginea drumului, lângă gardul unei gospodării. Se pare că îi merge destul de bine acolo, planta nedispărând în ciuda eforturilor celor din vecinătate de a o potopi. În prezent, gardul lângă care creşte acest drimoc se află pe un mal mai înalt de pământ, ce a fost anvelopat cu beton odată cu repararea drumului, astfel încât, parţial, rădăcinile arbustului au fost cu siguranţă afectate. Din fericire, drimocul este o specie suficient de andurantă încât să depăşească situaţia.
În toamna anului trecut (2013) am încercat să „salvez” din această plantă un lăstar însă, din păcate, nu am reuşit să prelevez unul cu rădăcină din cauză că gardul, baza plantei şi betonul rigolei de pe acea stradă sunt suficient de imbricate şi intricate încât să facă din acţiunea mea o misiune imposibilă. Din acest motiv am decis să încerc înmulţirea prin butaşi. Astfel, din cele două crenguţe pe care le-am rupt din planta originală, am plantat prin noiembrie 3 butaşi în grădina părinţilor (sub borcan), 3 neacoperiţi, într-un ghiveci de plante de cameră, şi încă patru i-am dat lui L.. Cei plantaţi în ghiveci, ţinut peste iarnă în interior, par uscaţi, în schimb cei aflaţi în aer liber, cu borcane, încep să dea muguri. Anul ăsta, în luna martie, am avut drum pe lângă bătrânul drimoc, ocazie cu care am mai prelevat 9 butaşi plantaţi tot la părinţi, în grădină, cu borcanul (în fapt PET-uri de 2 litri, transparente), iar pe alte 3 crenguţe le-am pus în interior, într-un vas cu apă în speranţa că vor face rădăcini. Cele din vasul cu apă au început să regreseze, în schimb, ultima dată când le-am văzut, cele 9 crenguţe plantate sub borcane par să pornească în vegetaţie. Acum aştept rezultate.
Ideea de a înmulţi această plantă mi-a venit de curând, când i-am aflat povestea. În cultura din care provin, drimocul este un fel de plantă magică, fiind folosit în trecut pentru protejarea noilor născuţi de diverse „rele” nespecificate, principalul fiind deochiul. În acest scop, dintr-o crenguţă de drimoc, după ce era decojită, se debitau câteva inele (planta având o măduvă destul de groasă, comparabilă cu a socului) prin secţionare transversală, în chip de mărgeluţe, care erau apoi înşirate pe o sfoară (de multe ori roşie, dar nu neapărat, roşul fiind preferat deoarece această culoare în sine este considerată a avea proprietăţi anti-deochi). Astfel se obţinea o brăţară care se lega la mâna sugarilor, de la naştere şi cel puţin până când aceştia primeau creştinescul botez, perioadă în care se credea că micuţii sunt extrem de expuşi şi vulnerabili în faţa răului, încă nebeneficiind de protecţia divină pe care o vor primii cu ocazia botezării.
Ca terminologie, prin „drimoc” este desemnată la noi atât planta în sine, cât şi brăţara obţinută prin prelucrarea acesteia.
Nu cunosc dacă acest obicei este specific strict satului meu, dacă este răspândit în întreaga comună, sau dacă are chiar o arie mai generoasă de răspândire, spre ex. la nivel zonal, regional, etc.. Personal nu am auzit menţiuni din alte surse pe această temă. De asemenea nu ştiu dacă în prezent (2014) obiceiul brăţărilor drimoc se mai păstrează. Ştiu doar că eu, din ce mi-au spus părinţii, ca nou născut am purtat o astfel de brăţară. Din păcate, despre situaţia prezentă a obiceiului nici nu pot face prea multe investigaţii pe teren, insistenţele mele putând crea suspiciuni în rândul persoanelor mai retrograde din zonă. Şi aşa, cred că faptul că m-am „învârtit” deja de două ori pe lângă planta aia, în toamnă şi primăvară, a fost suficient pentru a-mi crea pe plan local faima de practicant al vreunui cult voodoo neo-age-ist, de rit carpato-mioritic.
Pe viitor, dacă reuşesc să îl înmulţesc, intenţionez să văd dacă drimocul este adecvat pentru a fi cultivat ca gard viu, fiind destul de interesant ca aspect: frunză uşor cărnoasă, cordiformă (aşa mi-a părut în toamnă, însă deja încetase vegetaţia aşa că am găsit doar frunze scuturate şi parţial uscate), inflorescenţe de forma unor butoni şi, cred – din auzite, că face şi fructe – nişte boabe închise la culoare.
Pănă aflu mai multe detalii, şi în lipsa denumirii ştiinţifice, nu-mi rămâne decât să vă las cu ne-tradiţionala formulă: Hocus Pocus & Drimocus!
G-dot/ 2 aprilie 2014
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ha! Cred că ştiu! Doar cred... Drimocului i se spune Viburnum lantana. Scrie şi în
dexonline.ro:
« dîrmoz (dîrmóji), s. m. – Plantă (Viburnum lantana). – Var. dîrmoc, dîrmoxin, drimoc. Origine incertă. După Scriban, este în legătură cu bg. drămbăz „dîrmoz”. Pare cuvînt identic cu dîrmotin, s. m. (plantă, plămînăriţă).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greşeală | Permalink »
Desigur, trebuie verificat, pentru că în sursa asta nu mă pot întotdeauna încrede. Cultura din care provin are prea multe particularităţi şi influenţe, rezultante ale deformărilor şi coruperilor unor concepte general răspândite, fenomene petrecute pe parcursul lungii sale istorii, dacă nu bimilenare, măcar multiseculare. Unul dintre cele mai consistente straturi culturale oarecum recente, cel de sub coaja cu care regimul comunist a spoit bătrânul meu sat, este cel cu care l-a cadolisit militarizarea sub Graniţa Militară Transilvăneană (în germană Siebenbürgische Militärgrenze), întâmplată între 1765 şi 1851, când a aparţinut de Regimentul Valah I de Infanterie Grănicerească, cu reşedinţa la Orlat (în germană 1. Walachen Grenzinfanterieregiment), Compania I-a, cu sediul garnizoanei la Răcăştia.
(iar, o paranteză:..) Interesant este însă faptul că întotdeauna a prevalat duhul valah (românesc – mai târziu), cel cu care ne-am bântuit sau, poate, ne mai bântuim încă alterităţile; spuneţi-i cum vreţi: Walachengeist, Walachen-geist ori, Walachen Geist. Cu el, duh al blândeţii, am topit prin contagiune paşnică tot ce au reuşit să aducă şi să ne lase afluirile demografice care s-au tot petrecut din antichitate şi până acum încoace pe Culoarul Mureşului la care şi noi, contemporanii, ne-am trezit riverani. Şi asta, repet, fără nici gând de asimilare forţată, pentru că alor noştri nu le-a prea stat gândirea în mod strategic ori măcar tactic la asemenea planuri. Bineînţeles însă, toate aceste infuzii, apoi apropierile urbane, ne-au marcat îndeajuns de mult. Suficient pentru ca zona etno-culturală căreia îi suntem arondaţi (Valea Muresului) să fie mai puţin atractivă pentru puţinii cercetători care se mai ocupă cu astfel de treburi.
Poate că de aceea îmi şi este atât de greu să găsesc la repezeală ceva relevant despre orice de la noi, cu atât mai mult ceva despre puţin signifiantul drimoc. Din acest motiv sunt constrâns să mă restrâng la sursele orale locale, atât cât ele există. Până una-alta, chiar dacă protagonistul nostru, vechiul arbust de drimoc, este rezident al părţii ortodoxe a satului meu, „pour les connaisseurs” e la fel de (relativ puţin) notoriu şi în partea ex-greco-catolică şi ex-militarizată, în care am fost copil.
E târziu (23:58), motiv pentru care închei acest post scriptum cu trimiterea la un text (conţine şi imagini) despre Viburnum lantana, ce mi s-a părut interesant:
fromthesoil.blogspot.ro/2012/01/linnaeus-day-viburnum-lantana-mohican.htmlAflu din el că denumirea populară a speciei în limba engleză este aceea de Wayfaring Tree, însemând, cred, Copac (arbore/ pom) Călător (drumeţ). Pentru mine sună interesant. Vă las, spicuind din acest material câteva versuri frumoase, incluse în lucrarea „The Spirit of the Woods” (1837) şi dedicate de autoarea Rebecca Hay drimocului:
„Way-faring tree! what ancient claim
Hast thou to that right pleasant name?
Was it that some faint pilgrim came
Unhopedly to thee,
In the brown desert’s weary way
’Mid toil and thirst’s consuming sway,
And there as ’neath they shade he lay,
Bless’d the way-faring tree?
Or is it that thou lov’st to show
They coronals of fragrant snow,
like life’s spontaneous joys that flow
In paths by thousands beat?
Whate’er it be, I love it well;
A name, methinks, that surely fell
From poet, in some evening dell
Wandering with fancies sweet.”
Din teama de a nu le strica, le las netraduse. Noapte bună! (9 aprilie 2014)
PPS: (din nou) HA! Am drimoc. Obiect drimoc. Şi îl port până una-alta. Vedem cât mă va ţine...
Al meu nu e brăţară. E mai mult un colier. Alaltăieri (30 aprilie), mi-am fasonat o crenguţă de drimoc pe care o aveam de câteva luni, rămasă de la butaşii plantaţi în primăvară. Deja decojită, de pe atunci, se uscase bine între timp. Am debitat-o în 14 mărgeluţe pe care, apoi, le-am prins cu arnici roşu înfăşurat pe lîngă şnurul uzat, răs-cârpit şi adăugat, al vechiului şi încercatului meu de vremuri ex-crucifix ortodox, actualmente cruciuliţă, pe reversul căreia, cu greu, mai pot distinge o inscripţie cel mai probabil chirilică (sârbă), sau poate greacă, cu literele CP (sau B) apoi, după un spaţiu, un X foarte puţin lizibil. Cu ocazia asta mi-am revăzut cruciuliţa cu şnur pe care o port de peste un deceniu, timp în care am scos-o doar de câteva ori, pentru necesarele „reparaţii capitale”.
După cum se vede şi în imaginile postate, aşa cum m-a ajutat îndemânarea prea puţin exersată de curând, am dispus mărgeluţele 7 : 7, de o parte şi de alta a pandantivului. Numărul nu a căutat semnificaţie. Pur şi simplu crenguţa a avut cca. 14 centimetri, iar eu am împărţit-o în părţi aproximativ egale. Sau, dacă ţinem cont de sincronicitate... /:)
Tradiţional drimocul era purtat de nou-născuţi ca brăţară, nu colier. Am mai spus asta, cred. În fine, eu sunt cvasi-tradiţional(ist) în cazul ăsta... un nou re-născut târziu, într-o tradiţie pe care tot mai mult cred, de asemenea, că voi începe în cele din urmă să o recuperez pe cât-de cât... :)
Sper, oricum, ca drimocul meu să mă păzească (şi pe noi toţi) de „evil eye” şi alte rele. De „Ziua Tineretului”, tuturor, indiferent de vârstă: Doar cele bune! (2 mai 2014)
