49 2 - sau poate 3 - soiuri Mar domnesc

2 (sau, poate 3) soiuri măr domnesc


Pt. că sunt pogane (= mari, din sl. poganŭ; preluat prob. prin magh. pogány), făcute parcă pentru domni și alții de la „case mari”, m-am obișnuit să le numesc „Meră domñeșci”.

Expresia am auzit-o demult, nici nu mai știu de unde, și mi-a rămas așa, făr’ să o-nțeleg integral. Nici până azi nu știu dacă face referire la merele Domnului, ori la merele unor „domni de-ăi mari”. Numele acesta l-am atașat apoi primelor mere „mai răsărite” de pe la noi, mari și decorative, pe care le-am văzut încă în perioada preșcolară.

Astfel de mere mari cunosc mai bine din copilăria optzecistă. Ni le aducea uneori, ca și curiozitate, un unchi, ce le lua de la grădina fostei lor case dint-un sat vecin. Pe atunci satul era neelectrificat și de asta fusese abandonat și depopulat aproape integral. Cândva, asemeni satului meu, și acea localitatea făcea parte din salba de sate militarizate sub Graniţele Militare Transilvăneane (în limba germană Siebenbürgische Militärgrenze).

Cum familia mea restrânsă „nu avea acțiuni” în satul cu pricina, pt. mine locul devenise un tărâm de vis, cu mitologie proprie, utopică, pt. care îl invidiam pe văru-meu – fiul unchiului aducător sporadic de mere.

Când am mai crescut, obișnuiam să merg acolo „de Înviere”. Biserica acelui sat era deservită (și mai este, cred) de preotul din satul nostru. Obiceiul era așa: la ora 12 începea slujba de Înviere (prima) la noi, după care doritorii roiau spre satul fără curent electric, însoțindu-l pe popa nost’ ca albinele pe matcă. De acolo, după dezertările de rigoare și împuținările de oboseală, unii mai fideli mergeau în alt sat vecin, tot după preotu’ nost’, la a 3-a slujbă de Înviere pe anu’ ăla. De multe ori gupul fidelilor se rezuma la preoteasă, cantori, crâsnic și-alți „servanți” bisericești. În fine, de acolo, pt. că deja era dimineață, preotul încheia periplul cu slujba de Paște ținută în biserica „noastră”. În celelalte biserici, din motive de timp și din „imposibilitate de ubicuitate”, slujbele „de Paște” urmau consecvent slujbelor „de Înviere”. Cam așa...

Personal nu am reușit niciodată să rămân solidar după ce-a de-a doua slujbă de Înviere, ceea ce, acuma, cam regret...

Deopotrivă pentru participanții tineri ori mai puțin, deosebit farmec aveau aceste slujbe, ținute în satul fără electricitate. Biserica de acolo este plasată într-un vârf de deal și, ca mai toate bisericile de pe la noi, are împrejur cimitirul. Acesta însă n-are nimic macabru. Crucile, atâtea câte au mai rezistat timpului, sunt extrem de prietenoase cu ecosistemul. Majoritatea din materiale naturale (lemn, piatră), fac din acel loc o grădină care, nu știu de ce, pe atunci mă ducea cu gândul la academia platonică.
Încinta era delimitată doar imaginar de grădinile din proximitate. Dintre ele, una a aparținut familiei unchiului pomenit mai sus. De altfel, prin curtea și grădina lor cred că se trecea „cu mortul” atunci când era cazul.
Noi la slujbe însă nu urcam pe acolo. Se prefera curtea și grădina lu’ Moș’ Alexa – proprietate pe atunci deja demult fără proprietar, de-a lungul căreia organizatorii înșiruiau șomoioage cu motorină și lămpi cu carbid împrovizate – alimentate cu combustibil rechiziționat de pe la trăgătorii cu tunul de carbid ori de pe la cei care, conform obiceiului local, în noaptea sfântă trăgeau în cimitir cu pleauca (= cutie de tinichea cu capac etanș, din maghiarul „pléh”). De fapt, rechiziționat e un fel de a spune. Toată suflarea prezentă participa cu bucurie la efortul de sărbătoare...
În bezna de primăvară, mai ales dacă nu era cer senin, pârtia cu nocturnă improvizată, ce pornea din vale până-n ușa bisericii, arăta ca din altă lume și alt timp. După „Revoluție” s-a băgat curent, au apărut vile de vacanță și viñiturile i-au dizolvat aproape de tot pe vechii cetățeni ai locului, patrioți extrem de loiali și atașați, care veneau pentru acea slujbă chiar și din alte județe, de pe unde plecaseră în căutare de progres. Lucrurile s-au schimbat mult și, oarecum, rău. Nimic nu mai e ce-a fost...

După toate, prin bătrânele curți ori prin grădini, mai ales prin cele „nemăritate” după vreun cumpărător străin, au mai rămas martore ale demultului, câte un exemplar aparte, fie de acaret fie de plantă, la fel ca și mărul pogan al acelor vechi domni rurali...

Cu vreo doi ani în urmă, alături de alte soiuri vechi care mă interesau (mere: „dulci”; „ionatanele lu’ Moșu’ Marca”; pere: „cu miezu’ roșu”; „sânziene”; „crăiești”; „pergamutele lu’ Lina”; etc.), am altoit (nu personal, prin delegat) în 3 portaltoi văratici și din „domneștile” astea, de sub biserica din deal. Tot atunci am prelevat și butași dintr-un vechi și cvasi-sălbatic soi de struguri: leurușca. Atât a mai rămas în vechea curte a acelui unchi de-al meu. Atâta și treaptă de piatra fățuită pe care urcau în grajd marăle (= vitele, din magh. marha). Fundația anexelor, dacă mai există, a intrat de tot în pământ, piatră cu piatră, îngropată de generațiile succesive de ierburi care s-au tot perindat vertical, deceniu după deceniu... Leurușca însă a rezistat. Cu aproape vreo zece ani în urmă, pe când mai trăia unchiu-meu, însoțit de el, am mai încercat odată să găsesc câteva smedițe, pt. a nu se pierde soiul. De neîngrijită ce fusese, vița aceea nu mai avea lăstari viabili; nici măcar unul, nici măcar între 2 noduri... doar lemn bătrân, cvasi-mortificat, destul cât pentru un copac...
Acu’ 2 ani însă, surpriză: singură, de capul ei, bătrâna plantă s-a regenerat... Dar, cum nu despre ea vreau să scriu acum aici... îi las povestea pentru o altă dată... poate pentru un alt text...

Cât despre mărul bătrân, „domnescul” care de mai multe vieți de om îi ține tovărășie leuruștei și încă câtorva ultoi (= pom fructifer, de regulă altoit) ce au scăpat neremarcate interesului meu, habar n-am cum îi spune după soi. Nu-i cunosc nici originea. Nici nu i-o intuiesc barem. Din el or fi cules Șăndruț și, înaintea lui, poate Todoric, și poate și alții din acea casă ori de prin vecini, care s-or tot fi perindat pe acolo ca iarba, purtători de atâtea alte nume austro-ungarizate de orânduire și trecute în nomenclatoru’ de „impuse”, care apoi, odată aduse acasă cu pruncii proapăt înregistrați, erau diminutivate și autohtonizate cu sufixe neaoșe, ce le-au făcut mai „de-ale noastre” decât Ion & Mărie. Numa’ Dumnezeu mai cunoaște câți Șăndruți și Șăndrici, Ienășuți și Adămuți, Cărăluți ori Adămici, s-or fi bucurat de roadele acestui măr.
Despre el știu doar că (încă) fructifică abundent, niște mere mari, cu formă armonioasă și culoare roșu-viu. Acestea se coc toamna, destul de târziu. Ca gust nu mi le amintesc prea bine. Nu sunt amator de mere. Ca prin vis îmi dă că sunt ușor mai acrișoare. Fiind tardive au avantajul că rezistă bine peste iarnă. Probabil că asta era menirea lor: puse în beciuri, pe pătule, ori prin poduri, pt. consătenii din vechime țineau iarna loc mărfii din raionul de fructe contemporan. Astăzi nu le mai apreciem... în urmă cu câțiva ani, când am avut ocazia să culeg câteva din aceste mere, le-am folosit ca decor de toamnă, alături de „oamenii de curcubetă” – cum sunt numite la noi măștile de Halloween făcute din dovleac...

Între timp, anul trecut cred, am aflat că măr din ăsta, mai domnesc, cu mere mari de tot, mai există un exemplar într-un sat aflat, peste dealuri printr-o vale, la sud de satul în care a copilărit unchiul meu. Până azi n-am apucat să ajung acolo și să îl văd. Cică ar fi chiar în curtea școlii. Dacă și acolo s-a renovat școala ca și la noi, unde renovarea a fost urmată de defrișarea pomilor și arborilor seculari de prin curte, atunci slabe speranțe ca mărul să mai existe. Dacă nu, posibil să fie același soi ca cel din care am altoit, asta având în vedere proximitatea celor două localități. Sau, poate nu..
Păstrez rezerve pt. că în toamna asta (2014) am primit de la părinții unei alte rude, dintr-un alt sat, tot ex-militarizat de sub Militärgrenze, un măr mare, „domnesc”. Cum și acest alt sat e amplasat peste alte dealuri și văi, tot proxim, dar de data asta la est de fostul sat neelectrificat, am zis că precis o fi vorba de același vechi soi domnesc. Comparând mărul respectiv cu merele din „domneștii” mei altoiți acu’ 2 ani (prima producție), am avut surpriza să constat că „ale mele” sunt mai tardive. La momentul comparației (10-11. 09.), acestea nu ajunseseră nici la dimensiunea maximă și nici la culoarea specifică maturității. În plus, am remarcat că fructul din soiul descoperit în acest an e bicolor cu ștrafe (= dungi, din germ. streifen) galbene & roșii intercalate, în timp ce al meu, cum am mai descris, atunci când merele sunt coapte complet sunt roșii-intens-unicolore.

La gust, spre deosebire de „domnescul unicolor”, „domnescul cu ștrafe” este mai puțin spre deloc acid, iar ca textură e ușor făinos. Are aromă plăcută, ceea ce-l face (pentru mine) interesant de clasificat în rândul merelor „pe care pot să le mănânc”.

În imaginile acestui album, in situ, sunt surprinse merele domnești încă necoapte (soiul nr. 1.). Mărul solitar, cu și fără scorușe în preajmă, e cel făinos (soiul nr. 2.).
Sper ca, în curând, să apuc să văd despre ce e vorba și cum stă treaba cu mărul din curtea „școlii de departe”. Sper să mai existe. Poate se va dovedi a fi soiul domnesc nr. 3.. Vedem!

Până atunci: La bună vedere!


G-dot/ 27 septembrie 2014