44 Mazare salaica

Mazăre X(like-ă)

Off... iar mă văd nevoit să fac paranteză la acoladă, însă dacă e musai, atunci cu plăcere!

În DEX (versiunea „dexonline.ro”), aferent termenului „săláică”, găsim ca sens prim(ar): „adj. f. (reg.; despre fasole verde) bătrână, aţoasă.” Căutând mai amănunţit, observăm că radicalul acestui derivat ar putea fi fie maghiarul „szál” (însemnând fir, aţă), fie germanul „seil” (însemnând funie, coardă, aţă). Potrivit aceleiaşi surse, alte derivate asimilate de limba română sunt:

1. „săláĭ n., pl. urĭ şi ĭe (var. din sailă. Cp. şi cu ung. szál, aţă). Munt. Mold. Însăilătură, şular.”

2. „sáilă f., pl. e (indirect din germ. seil, funie, adică „aţă”. V. însăĭlez, saĭa 2, sălaĭ. Cp. cu şular). Mold. sud. Însăĭlătură.”
3. „însăilătúră f., pl. ĭ. Rezultatu însăilăriĭ, locu însăilat. – Se zice şi saĭa, sáilă, săláĭ, şulal şi şulár.”
4. însăilá, „însăilez, vb. I. Tranz. A coase în mod provizoriu cu împunsături depărtate; a prinde cu un fir de aţă (albă) locurile pe unde se va coase apoi definitiv. ♦ Fig. A face superficial un lucru; a înjgheba; a improviza, a înşira. [Var.: înseilá vb. I] – Cf. saia.”

În urma unei căutări şi mai amănunţite în DEX exemplificarea ar putea fi extinsă, însă, pentru că nu constituie tema principală a prezentului text, propun să ne limităm la atât.

Considerând cele de mai sus şi punându-le în acord cu simţul comun, am putea concluziona (sper, nu pripit) că toate cuvintele care conţin alternanţa fonetică „sail” ori „săil” ne-au parvenit prin filieră germană, în timp ce termenii care manifestă particula „sal” ori „săl”, cum este şi cazul „mazării sălaice”, au fost preluate din vecinătatea noastră proximă.

În rest, căutând pe Internet, prea multe referinţe la sortimentul nostru legumicol nu găsim, ele rezumându-se la informaţia succintă prinsă în „e-diţia” în format pdf a lucrării „Gurahonţ: gură de rai” (prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ing. dipl. Eugenia Rizea, preot iconom stavrofor Dorel-Crăciun Moţ, ing. dipl. Cristian Geamănu. – Ploieşti: Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2009), astfel:

„Prin porumbişti se semăna fasole foarte roditoare, ori oloagă (Dolichos sesquipedalis L., Dolichos unguiculatus L. şi Dolichos Lablab L.). Cea mai roditoare era cea aşa numita „Sălaică”, urcătoare cu bobul alb şi lungăreţ.”;

respectiv, la o menţiune şi mai succintă a termenului „-Sălaică”, trecut la paragraful „7. Porecle din secolul XX”, în „Anexe” – aparţinând lucrării monografice dedicată comunei Miniş din judeţul Arad (în paranteză fie spus, baştina unui sortiment de vin pe care, de departe, îl prefer tuturor soiurilor noastre roşii - însă nu voi cădea din nou în tentaţia deschiderii unei noi acolade şi pe tema asta...).

Mai adaug doar autorul, inspirat de acest „miraj genetic” dătător de identitate „într-o lume care tinde tot mai mult spre globalizare” - scuzaţi scoaterile din context (sper nu denaturante), care (nu apare în versiunea pdf găsită de mine pe Internet, însă cred că) este Domnul Virgil Valea, precum şi titlul cărţii: „Miniş – Istorie şi cultură”.

Alte referiri la mazărea-fasole sălaică eu unul n-am găsit, însă, poate, nu am fost destul de sârguincios în căutare...

În ceea ce priveşte explicarea semanticii pentru noţiunea de „mazăre” în viziunea consătenilor mei, ei bine, aceasta e puţin mai... aparte, la fel, probabil, ca şi cultura noastră de provenienţă.
De fapt, sub numele de cod „mazăre” stă ascunsă specia „fasole”. Astfel, la noi, „fasolea” e numită „mazăre” iar „mazărea” – „mazăre boabe”.
Mazărea (care e fasole, am stabilit asta!), la rândul ei se împarte în mazăre (cu) postei (= fasole (cu) păstăi, fasole verde,) şi mazăre cu bombi[1] (fasole boabe); boabele de fasole fiind numite în dialectul cu palatizări: „bombi gi mazăre”. Ca expresii înrudite, fasolei oloage sau pitice i se spune „mazăre cu tufa”, în timp ce soiurile urcătoare sunt încadrate generic în categoria „mazăre cu paru(l)”. Nu mă întrebaţi „cum s-a ajuns la această înlocuire nominală” şi „de ce?”, nu am un răspuns![2]

Nu e singura noastră particularitate lingvistică sau lexicală stranie. O alta e inversarea (mă scuzaţi) puţă/ pasăre, a termenilor folosiţi în limbajul copiilor pentru a desemna organele genitale. Spre deosebire de tot (sau majoritatea) restul(ui) ţării, lucru pe care aveam să îl aflu cu surprindere[3] abia după ce mi-am părăsit, definitiv, zic eu, satul, la noi „puţă” (încă cred că) e folosit ca eufemism pentru partea externă a organului genital feminin, în timp ce „pasăre”/ „păsărică” (uneori, specific, „cuc”, sau, mai rar, „cocoş”/ „cocoşel”) se foloseşte pentru organul masculin.

Însă nu doar particularităţile lingvistice ne diferenţiază de alterităţile reale sau închipuite de noi (de regulă) prin împrejurimi, printre care „hăi" sau cei „gi păstă Murăş” adică de pe malul drept, nordic, respectiv „hăilalţ(i)", „tolobonii” sau pădurenii, numiţi peiorativ (în mod gratuit) aşa, după elementul vestimentar „tolobon” care e un fel de jambieră din lână, deosebit de utilă pentru a împiedica pătrunderea zăpezii în încălţări, în iernile aspre specifice habitatului montan pădurenesc. Deh, metahnă de societate închisă, închistată monocultural, până nu demult endogamă, limitată la marginile autoimpusei îngrădiri mintale, a unor oameni convinşi până mai ieri, ba unii chiar şi azi, că alteritatea şi/ sau noutatea nu sunt subiecte de dezbatere ci obiecte „bune” de dat spre combatere... comentariu uricios şi inutil, desigur, pe care îl fac ca un tipic, zic eu, „fiu al satului”, însă aşa mi-a scăpat, aşa-l las!

În fine, o altă particularitate a culturii specifice din care provin este colindatul în ziua de Crăciun, şi nu în ajun, ca mai „pă” peste tot în satele din jurul nostru şi în restul ţării şi, probabil, în lume, vezi pe tema asta texte explicite gen „Stille Nacht”, „Heil’ge Nacht”, etc., ce nicidecum nu pomenesc de vreo „Stille Tag”.
La noi e altfel. Ca la mai „niminea” am putea concluziona pripit dacă am privi superficial situaţia, însă (de data asta) în sens pozitiv, totuşi, dacă încercăm puţin să contextualizăm fenomenul.
Similarităţi cu obiceiul nostru pot fi întâlnite în mult mai consistentul obicei sau, de fapt, cvasi-instituţie a Lăturenilor şi lăturenitului.

În lipsa unui blog activ, pe care să mă desfăşor, profit de ocazie pentru a detalia o ţără[4] obiceiul ăsta, aşa cum l-am prins şi cum încă se mai practică chiar dacă, din păcate „tăt mai tare o pălit”, mai mult tinzând să licărească (l)a dispariţie în ultima vreme... (scuzaţi calchierea lexiconului columbofil, asta am avut la dispoziţie...).

Astfel, din nou, cu plăcere, mă văd nevoit să fac din paranteză încă o teză,... deci, să-nceapă divagaţia!

Acestă datină complexă a Lăturenilor, în unele variante zonale sau regionale, include şi mersul cu colindul în satele vecine „a doua zi de ajun”, adică în ziua de Crăciun, satul de rezidenţă al colindătorilor fiind de regulă colindat în ajunul Crăciunului.

Din acest motiv (nu e singurul), luându-mă după faptul că, de facto, satul meu a devenit în timp, prin dezvoltare naturală şi amalgamare, o confederaţie de 3-4 sau chiar 5 sate şi cătune (azi cartiere) în care acest obicei e comun, îl suspectez ca fiind o reminiscenţă a obiceiului lătureniei, însă o asemenea concluzie necesită un studiu prealabil mai amănunţit, deci rog consideraţi-o cu rezervă!

Alte elemente care mă conduc natural spre acest verdict sunt:

1. PREPARAŢIILE PREMERGĂTOARE COLINDATULUI ŞI PERIODIZAREA LOR. Înainte de a trece la detalierea pregătirilor pentru colindat, se impun însă câteva precizări. În varianta clasică a lătureniei, din ce am aflat de pe Internet (scuze!), chiar dacă în satele mari existau mai multe trupe sau cete de colindători, tipicul acestora era identic. Astfel, dacă bine îmi dau seama, segregarea în mai multe unităţi de colindători servea doar pentru o mai bună gestionare demografică şi teritorială, respectiv pentru administrarea optimă actului tradiţional. La noi, pe lângă segregarea orizontală, practicată în scopuri identice, mai există şi o alta, verticală, care se face funcţie de segmentul de vârstă căruia îi aparţin colindătorii.
• Astfel, din ce îmi amintesc (sper bine!), palierul cel mai tânăr, cel al copiilor din şcoala primară ce, la rigoare, poate include chiar şi preşcolari, este ocupat de „colindătorii cu steaua”. De regulă preşcolarii îşi colindă mai mult vecinii şi rudele, trupele fiind constituite la rândul lor din membri înrudiţi (fraţi, verişori, eventual vecini de vârste apropiate) care, uneori, din cauza vârstei mici, sunt însoţiţi şi de către un adult, de obicei părinte. Mai nou, la început spre consternarea nonagenarilor-femei, în trupe mai sunt incluse şi fetiţe, putând chiar să apară trupe exclusiv feminine. „Pe vremea mea” era altfel! (Nu mai descriu aici recuzita, formată din obiectul stelei; veşminte-uniformă dedicate, la noi nu există, colindătorii purtând doar „hainele bune”, de sărbătoare, primite cu această ocazie).
• Palierul următor, în care sunt relativ rari elevii de şcoală primară, include segmentul imediat următor, mergând până la elevii de liceu. Ei au repertoriu de colinde specific, piesa de rezistenţă constituind-o „vorbele”, care în fapt reprezintă o scenetă inspirată din tema şi întâmplările Naşterii Domnului. Personajele, întotdeauna în număr de 7, includ: Împăratul (care este Irod), Cătana (= soldat, din maghiarul: katona), Popa (= preot) – cei doi flancându-l în scenetă pe Împărat; apoi urmează cei trei crai: Gaşpar (= Gaspar), Melcior (= Melchior) şi Valcezar (= Baltazar) şi, în fine, Ingierul (= înger, v-aţi dat seama; se pronunţă puţin altfel şi regret că nu pot/ ştiu transcrie fonetica specifică...). Vestimentaţia Crailor este una specifică, astfel: la bază – costum popular specific zonei; apoi podoabe constând în baticuri (ornamentale, de cea mai bună calitate şi din cele mai fine şi scumpe materiale – caşmir[5], mătase, evident, naturală, etc.) numite şi chischinieie (pt. turanizaţi = basma) – fiecare sat având un mod specific de a le suprapune; peste baticuri, tot ca podoabe se pun primburile (panglici textile colorate, confecţionate în formă de cocarde uriaşe, prinse de regulă în piept, două – stănga-dreapta, două pe omoplaţi, alte două, pe/ „în” umeri – termen cu etimologie latină – după: Vulpe, Ion. 1996. Românii de dinainte de Christos: Un popor, mai multe patrii. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” – p. 61, din lat. „primbula”; din păcate nu am putut verifica în altă sursă această origine a termenului); de cele mai multe ori, tot panglică folosită ca podoabă, însă fără a fi considerată primbură, era şi panglica tricoloră (roşu-galben-albastru, evident). Notă discordantă o face Popa, care e îmbrăcat într-un costum ce imită veşmintele preoţeşti. Funcţie de rolul actantului, acesta purta un coif specific (numit „cecău”, din maghiarul csákó = chipiu militar). Întai de toate trebuie menţionat faptul că toate cecăiele laice au formă de coroană deschisă (cu colţi). Cecăul împăratului are suplimentar „creastă”, prin aceasta semănând cu coroana Sfântului Imperiu Roman, pe care cred că o şi imită; semnul distinctiv al cecăului Cătanei este un cozoroc; Popa poartă pe cap un cilindru negru, marcat cu semnele crucii; craii şi Îngerul poartă coroane deschise simple, fără alte însemne. Tot la recuzită, crăiaşii sunt înarmaţi cu săbii de regulă „butaforice”, din lemn sau metal, mai rar săbii reale (îmi amintesc 2uă, de vechi ofiţer de infanterie, care la vremea aia m-au făcut oarecum invidios, păcat că nu ştiu ce s-a mai ales de ele după ’89). Excepţie fac Popa, care e „înarmat” cu o căldăruşă cu apă şi buchet de busuioc, respectiv Îngerul, care poartă un baston de lemn cu baltag în capăt, similar cu cel al vornicului (numit „otfeli”, din maghiarul vöfély = cavaler de onoare) de la nunţi. „Popii" mai poartă şi barbă, confecţionată din câlţi de cânepă lipiţi pe un suport (textil sau carton), ataşat de cap cu o bandă elastică. La picioare (mai precis glezne, în dialect = „nodeie”/ „nogeie”, în timp ce gamba = „gârgoveană”, pl. „gârgovene”) sunt purtate legături cu zurgălăi, folosiţi pentru acompaniamentul ritmic al colindei. Dintre colinde, o altă „piesă tare” era „Cetea” – în fapt o variantă a „Mioriţei”, cred (în textul pe care mi-l amintesc foarte vag apare motivul măicuţei care îşi caută fiul dispărut, doar că acesta nu e specificat ca „ciobănel”, însă prezum a fi „Bunul Păstor”) – colind foarte lung pe care cei mai mici nu reuşeau întotdeauna să îl reţină complet, mai ales că, din cauza duratei era foarte rar colindat la gazde. De regulă era folosit în confruntările inerente întâlnirii dintre două trupe de crăiaşi. Astfel, în cadrul provocării, se făcea un fel de rămăşag cu trupele aliniate şi cecăiele puse, reciproc, la picioarele omologului adversar. La cea mai mică sminteală, uitare sau denaturare a versurilor colindului „Ceata” sau „Cetea”, trupei care greşea îi erau distruse cecăiele cu sabia. Totuşi, astfel de evenimente erau destul de rare, ele neavând niciodată loc între două trupe aparţinând aceluiaşi sat-cartier. Pe vremuri, inainte de vremea mea, crăiaşii aveau o medie de vârstă mai ridicată decât astăzi şi lucrurile erau luate mult mai în serios. Astfel, din auzite, ştiu că aceste trupe erau uneori însoţite de muzicanţi.
• Ultimul palier de vîrstă al colindătorilor era rezervat Dobaşilor sau colindătorilor cu tobe. Ei erau tineri adulţi dar necăsătoriţi. Astăzi, din cauza lipsei de cadre, pentru a nu pieri obiceiul, acesta este dus mai departe de foştii tineri – actuali familişti sau burlaci. Dobaşii nu au vestimentaţie specifică şi sunt obligatoriu însoţiţi de o trupă de muzică folclorică. Recuzita le incumbă acestora, cum altfel, doba (pl. dobe = tobe) şi bălţăul (pl. bălţăie = beţele folosite pentru percuţia tobelor).

Precizările de rigoare odată făcute, propun să nu o mai lălăim şi să trecem la preparaţiile propriu-zise! Acestea, mai ales în cazul formelor superioare de colindători (crai, dobaşi), încep odată cu „prinderea postului”.
În conformitate cu randuielile bisericeşti, Postul Craciunului începe în seara zilei de14 noiembrie şi se încheie în 24 decembrie.
Desigur, de cele mai multe ori, discuţiile preliminare (organizatorice) între membrii colindători, privitoare la „cine cu cine merge în trupă” au loc înainte. Însă şi la noi, la fel ca în zonele cu tradiţie în lăturenit, pregătirea pentru colindat, constând în principal în repeţii, au loc negreşit(!), abia după ce „se lasă postul”. Repetiţiile propriu-zise se fac, prin rotaţie, la casa fiecărui membru al trupei, fiecăruia „venindu-i rândul” de câteva ori pe parcursul postului. Cel la care se ţine repetiţia îşi omeneşte colegii cu plăcinte şi/ sau prăjituri şi suc sau, pentru vârste mai mari, băuturi alcoolice.

Ca o regulă imuabilă, niciodată, dar absolut niciodată, nu puteau fi auzite colinde în satul meu înainte de intrarea în Postul Crăciunului, ori după Bobotează. Bătrânii obişnuiau să spună că, dacă colinzi în afara postului sau după încheierea săbătorilor de iarnă „îţ’ ies bube pă cur”. În pofida aparenţei pe care o lasă expresia (pe care şi eu o las scrisă fix cum am auzit-o; rog scuzaţi!) restricţia aceasta îmi pare de maximum bun simţ.
Să nu fiu înţeles greşit, sunt un mare iubitor de colinde tradiţionale, dintre care cele mai autentice şi vechi, îmi par cele cu substrat pre-creştin (în fond, atât obiceiul cât şi termenul ne vine de la romani; a se vedea lat. calendae)[6]. Altfel, colindatul fără discernământ, sens şi rost, aşa cum se face acum pe posturile TV muzicale cu tematică etno (dar nu numai), pur şi simplu mă exasperează... măcar de ar fi adevărată povestea cu pustulele dosnice, să se umple „pă verso” atât tăte piţipoancele cu oprege mini cât şi magraonii[7] lor suporteri, care nu respectă sezonul de colindat...

2. Un alt element care mă face să cred că obiceiurile noastre ar putea fi corelate cu cele ale Lăturenilor constă în setul de REMINISCENŢE ALE PORTULUI SPECIFIC LĂTURENILOR ÎNTÂLNITE ÎN ŢINUTA CRAILOR. Astfel, tinerii Lătureni îmbrăcau pentru această ocazie o ţinută solemnă, specifică, un fel de uniformă prin care se individualizau. Ea includea, printre altele, năframele cusute cu modele decorative, din mătase sau alte materiale nobile, care erau purtate la gât/ pe umeri. Aceste baticuri au fost rechiziţionate la noi de către membrii trupelor de crai. Nu mai insist aici asupra detaliilor, ele fiind prezentate mai sus.

3. Un al treilea element (ordinea nu are importanţă, e aleasă aleatoriu) comun atât colindătorilor noştri cât şi Lăturenilor este JOCUL DE CRĂCIUN (sau BALUL DOBAŞILOR/ BALUL DUBELOR). Dacă ţinuta de lăturean, sau parte din aceasta, s-a păstrat doar la crai, la noi obiceiul organizării Balului de Crăciun a revenit dobaşilor.
În satele cu Lătureni/ lăturenit, balul sau „jocul” care are loc de Crăciun, primul de după ieşirea din post, poartă denumirea de „bere”, cu etimologie necunoscută, se pare (cel puţin pentru mine), însă cert, fără legătură cu băutura alcoolică fermentată. Prin extensie, organizatorii, un grup restrâns de flăcăi destoinici, poartă numele de „berari”, evident, la fel, fără legătură cu braseriile. Organizarea şi demersurile premergătoare, la fel ca şi în cazul colindatului, se suprapun peste perioada postului. De regulă finanţarea acestui eveniment se face din fondurile colectate la colindat.
Lăturenii şi Berea sunt astfel cel mult fenomene gemelare, asta dacă nu pot fi chiar reduse la un singur fenomen mai complex, fiecare din ele reprezentănd doar manifestări ale acestuia.
La noi terminologia specifică, păstrată îndeosebi în nordul Transilvaniei, nu apare. În schimb toate celelalte funcţiuni seamănă destul de mult.

Astfel, „şăfu’ dubii” sau „a’ dobaşîlor”, care e în primul rând managerul trupei, dar şi casier, se ocupă cu „tomnirea băngişcilor” (= tocmirea muzicanţilor, în grai membrii tarafului fiind numiţi „bandişti”/ singular „bandist” – palatizat: „băngişci”/ „băngist”, de la bandă muzicală, probabil). Aceştia, pe lângă „zîsu’ la bal” (= cântatul la bal), „merg la zîs” (= merg la cântat) şi ca însoţitori (auxiliari) ai trupei de colindători-dobaşi. Orchestra la noi este compusă de regulă din suflători (cu „torogoace” = taragoturi şi „clănece” = clarinete). Pe vremuri ritmul era ţinut de „burdună” (= contrabas), care astăzi a fost înlocuit de baterie sau, şi mai frecvent, de sintetizator. În vremea copilăriei băngişcii erau aduşi din regiunea Banatului, mulţi ani la rând devenind cutumă participarea „băngişciilor gi la Făget” dintre care mi-i amintesc pe „ţiganii Bologa & Dobândă” rămaşi proverbiali. Primul cânta la taragot, iar al doilea la saxofon.
Dintre artiştii deveniţi consacraţi, a mai cântat la noi Drăgan Muntean – pădurean din Poieniţa Voinii. Pe atunci, mai puţin notoriu la nivel naţional, pe lângă interpretarea vocală în balurile locale funcţiona şi ca un foarte bun instrumentist (taragot)[8].
Din ce îmi mai amintesc de la bunici, pe vremea generaţiei lor erau mult mai pronunţate influenţele muzicale transilvănene şi, în general, specificul etno-folcloric aferent. Astfel, jocurile erau „cu ponturi” (= piruete), ce includeau şi elemente ca bătăi cu palma pe picior („la tureac”), bătăi (sau ştergeri cu degetele sau palma) ale solului, „pomnitul gin geşce” (pocnit din degete), etc. Tot de atunci au rămas în vorbirea locală expresii (ce dispar odată cu generaţie pentru care erau uzuale) precum:
• unu/ una (joc/ melodie de –) „gi pă ceplău” (care încă nu ştiu exact dacă face, aşa cum cred, referire la „ceaplău” = pleasna biciului şi pocnetul specific, produs (şi) din degete în timpul dansului ori, după alţii, la „ceatlău” = element de lemn al unei căruţe, cu rol de laviţă, pe care stă vizitiul – prin expresie desemnându-se un joc foarte lent, „lin şi întrerupt", care pare că poate fi executat şi din stând sau şezând);
• („îţ’ dau”/ „ce bat” = îţi dau/ te bat) „gi joci bărbungu’” (= bărbunc – din germanul „werbung” = anunţ, înştiinţare – de chemare la oaste – dans popular, la origine ostăşesc, jucat (probabil) cu ocazia petrecerii de adio ce preceda înrolarea).
Astăzi nu se mai ţine seama de apartenenţă şi zonare folclorică, la Balul de Crăciun fiind chemaţi, după buget, artişti cât mai la modă pe posturile muzicale radio TV de profil.

Mai trebuie să precizez că toate detaliile pe care le dau aici, despre obiceiurile noastre de Crăciun, le ştiu în primul rând din trăite şi, mai puţin, din auzite, ele fiind astfel, covârşitor preponderent, mărturii personale, chiar dacă, personal, nu am fost decât stelar (stelaş) şi crai (cu sens „de crăiaş”-colindător, nu din acela... „de Curtea-Veche”), în etatea şi etapa de viaţă corespunzătoare calităţii de dobaş eu părăsind satul pentru a fi deja „plecat cu şcoala”, ca să zic aşa.

Acum, paranteza parantezelor (sau sub-teza la paranteză), pe care o fac în scris pentru ca să nu uit: colindele cu dobaşi sunt cele mai tipice şi mai specifice relicte folclorice care îmi caracterizează zona sub-etno-identitară, motiv pentru care le-aş putea folosi ca marker pentru a o identifica, delimita şi defini sau, mai frust, pentru a realiza de unde până unde suntem noi, ăştia ca mine adică! Ideea mi-a venit acum, pe loc; o notez pentru că s-ar putea dovedi interesantă la vremea ei...
Bref, dacă bine cunosc, obiceiul dubelor ţine de Valea Mureşului care, la rândul ei, ţine până la Mehala, cu obiceiurile ei cu tot (inclusiv cele de Crăciun, cu Dobaşi, etc.) – conform celor aflate dintr-o emisiune TV[9] (din nou, scuze!) în Postul Crăciunului trecut (2013).
Dacă e să luăm în considerare Mureşul ca abscisă (asta ca să fim cartezieni), atunci pe ordonată ar trebui marcată zona de la Beiuş[10] până în Banat – ca spaţiu în care, de Crăciun, se bat dubile.
Tot din emisiune am mai aflat un alt detaliu interesant, şi anume că, spre deosebire de restul „Vălii Murăşului”, în „Mehala Timişorii”, foştii mehala-gii, actualmente ajunşi „domni ge-i mari”, în loc de bălţău bat doba cu degetarul de croitorie, pentru a nu deranja timpanele gazdelor, subţiate de prea mult şăzut la oraş (precizez că atât comentariul uşor maliţios cât şi opţiunea de a folosi corespondentele dialectale ale toponimelor pentru respectivele spaţii geografice îmi aparţin, nu sunt din emisiune).

Revenind însă la Lătureni ar mai fi de observat un aspect pe care nu l-am mai găsit consemnat în alte surse, drept pentru care aleg să „îl divaghez” aici.

Astfel, lăturenia sau socializarea cu lăturenii poate fi privită ca un act pontifical (în sens etimologic, desigur), în care potifex-ii (din latineştii radicali „pons” = pod + „facere” = a face) sunt fiecare membru al comunităţii rurale participantă unanim şi reprezentată prin floarea feciorimii ei. Aceştia stabilesc şi re-stabilesc legături şi punţi cu alte comunităţi din vecinătate, cu care fraternizează întru trăirea bucuriei ocazionată de Praznicul Naşterii Domnului. Asta pentru că, în fond „lătureanul” (conform „ro.wikisource.org”) nu e altceva decât o persoană „1. Care locuieşte la marginea satului; mărginaş. 2. Fecior din alt sat (Memoria 2001). - Din latură + -ean.”.

Cred (cu tărie!) că această minunată tradiţie ar trebui păstrată şi perpetuată, fiind un „facebook ne-virtual”, ci efectiv, în plus – ediţie de sărbătoare, o carte a vieţii cu feţe reale şi vii şi, ca atare, cea mai bună metodă de conservare ar fi aceea prin TRĂIRE EFECTIVĂ, nu prin arhivare „la borcan”, ca tradiţie (doar) consemnată. Cu siguranţă că refacerea punţilor între noi şi lăturenii noştrii nu ne-ar aduce tuturor decât beneficii. Ar merita încercat, zic, asta ca să nu fiu categoric şi să spun că s-ar impune!

Privită din perspectivă creştină, ordodoxă (cum altfel?.. doar e obicei care însoţeşte Sărbătoarea Naşterii Domnului!) lăturenia (cred că) este opusul înstrăinării sau, mai precis, al alienării, iar lătureanul este, simplu, aproapele.

În această cheie, obiceiul nostru de colindat, derivat (aşa cum presupun) din cel al Lăturenilor, este o cale de refacere a cărărilor (punţi, cum le-am numit mai sus) dintre oameni; o modalitate de a ţine aproape aproapele, pentru a ţine departe sfârşitul lumii, pentru că, aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi, atunci când vor dispărea potecile dintre oameni, când va creşte iarba pe ele, cand buruienile vor înlocui dragostea faţă de aproapele, atunci sfârşitul este aproape.

În fond cam la asta se rezumă activitatea de bază, scopul şi sensul pe care îl are „cetea de ficiori, de colindători”, care au „umblat şi au colindat, pe-o cale-cărare că-i mai văzătoare” ca să parafrazez (transliterat) versurile colindului nostru omonim. Astfel, colindătorii din cete sunt drumari (& podari)[11] în duh, care refac, ţin şi întreţin cărarea şi calea spre lumină, conservarea acesteia şi a vizibilitaţii ei fiindu-le, cred, una dintre atribuţii.

Ca o observaţie suplimentară, deşi mi-ar fi greu acum să plusez, pot specula o filiaţie între Lăturenie şi Vecinătăţile transilvane, în raport cu care prima „instituţie” poate fi o formă sau manifestare mai degrabă juvenilă a celei din urmă, dat fiind target-ul căruia i se adresează şi, bineînţeles, fiind o variantă de cultură orală, însă nu ar fi de exclus ipoteza. În lipsa unui studiu temeinic, dedicat fenomenului, care să existe sau de care să fi auzit (sau citit), mă opresc aici cu speculaţiile. Totuşi, o asemenea teză nu cred că ar fi tocmai hazardată. Dacă aş fi un tânăr doctorand (poate se găseşte vreunul care să facă puţină „mucenicie cu bucurie” şi în aria asta), pasionat de temă şi domeniu, mi-aş începe studiul comparativ abordând paralel Lăturenii şi Vecinătăţile mai ales în variantele lor diluate, degenerate, asemenea forme ale celui de-al doilea fenomen (Vecinătatea Transilvană) fiind întâlnite astfel la ungurenii sud-carpatici (= ex-vlahi transilvăneni, de regulă păcurari, roiţi de sub oprimare). Ar fi o strategie... zic... cine ştie?.. Oricum, e prea serios subiectul deci: nu mă pricep – nu mă bag... mai mult...

La fel, tot ce pot face e să mă rezum doar la a da câteva elemente, comune celor două „instituţii”, care m-au condus spre idee şi anume:
• solidaritatea comunitară, în cazul acesta mai largă, devenind prin extensie inter-comunitară;
• relaţiile cu administraţia şi biserica; şi în cadrul lătureniei având loc o punere (cel puţin simbolică) de acord cu autorităţile (primarul şi preotul), care nu numai că nu sunt „evazionate” ci, din contră, cinstite ca figuri de prim rang prin intermediul colindatului care se începe de la casa lor – asta, desigur, acolo unde obiceiul şi-a păstrat neştirbită integritatea şi complexitatea;
• o anumită etică tranzacţională; înainte ca jocul de Crăciun să aibă un spaţiu dedicat – de regulă Căminul Cultural, ca acum – acesta era găzduit în una sau mai multe case particulare, iar gazda primea din partea organizatorilor ajutor la diverse munci (sub formă de clacă) şi/ sau o sumă din banii colectaţi cu ocazia colindatului.

Chiar dacă nu pot stabili ferm şi fără echivoc o legătură între Lătureni şi Vecinătăţi, în schimb pot prelua, în completare, o idee interesantă pe care am întâlnit-o la etnologul Albin Marcu, colaborator al publicaţiei „Zestrea românilor de pretutindeni”. Acesta a studiat obiceiul „lătureniei” şi, ca fenomen conex „Berea”, cea din urmă fiind o formă asociativă sau de organizare comunitară existentă în societăţile ţărăneşti şi manifestată cu prilejul sărbătorilor Crăciun şi Anul Nou (până în duminica de după Bobotează, pentru că ţăranii nu prea cred că obişnuiau să serbeze Revelionul).

Astfel, (potrivit „bistritaonline.ro”) în zona Năsăudului şi Bistriţei[12], Berea e o reminiscenţă a unor mai vechi forme de organizare feciorească paramilitară a obştilor româneşti, având şi rolul (secundar) de ierarhizare (prin alegere) a feciorilor (apţi militar) unor comunităţi.

Poate, la fel, şi obiceiul nostru de la care am pornit digresiunea, manifestat particular prin mersul cu colinda fix în Ziua de Crăciun şi nu în ajun, cum se face, poate avea (la) origine şi funcţiuni (sociale) similare. Acum cine mai poate ştii?..

Ca o ultimă adăugire la secţiunea rezervată Lăturenilor (şi de data asta chiar termin), în legătură cu tradiţiile conexe acetui motiv am găsit şi bibliografie din care, ca un analfabet funcţional ce Nu Sunt (! – analfabet, desigur, nefuncţional nici atât; pe dovedite!), recomand două titluri – fără ca măcar să le fi procurat, darămite să le fi citit (spre ruşinea mea, aş putea zice cu smerenie trufaşă sau, aţi putea înţelege, cu falsă modestie):
1. cartea „Lăturenii din Monor”, scrisă de Simion Cismaş (1909-1981) şi publicată în 2013, la editura Argonaut din Cluj-Napoca, în seria Ethnologica – ediţie îngrijită de Emilia Cismaş;
2. articolul „Lăturenii. Contribuţie la istoria societăţii tradiţionale a românilor”, scris de Ion Chelcea şi apărut în publicaţia clujeană „Apulum” (VI/1967).

Desigur, titluri sunt probabil mai multe. Eu însă asta am găsit căutând „pe repede înainte”.

Acum, după ce am profitat de dieta cu fasole sălaică, lăsându-mă purtat de această auto-administrată terapie prin expresie scrisă, cu rol de reactivare identitară, putem în final să revenim la mazărea noastră...

BREF: „mazărea ’i sălaică” e în fapt fasole. Această rezoluţie odată (demult) pusă şi doar reamintită aici, cu parantezele la acolade închise, nu-mi rămâne decât să o descriu cu „lack” de amănunte („lack of details” ... cu ar zice... luxemburghezul – că tot se ştie că e poliglot, nu de alta...).

Soiul de fasole numit la noi „Mazăre Sălaică” se seamănă cam prin luna aprilie, exclusiv în culturile de cucuruz (= porumb), specie a cărei tulpină îi serveşte plantei de fasole ca sprijin. Unul dintre motivele pentru care nu e semănată în grădina (de legume a) casei, mai la îndemână, fiind faptul că e tardivă şi nu se consumă sub formă de păstăi crude, ci numai ca boabe coapte-uscate – ca ingredient de bază pentru ciorbe, iahnii, etc., ca tipologie încadrându-se la soiurile căţărătoare („cu paru’”), nefiind oloagă („cu tufa”, cum e numită în grai).

Ca aspect, are „formă de rinichi” (reniformă), obişnuită, deosebindu-se însă de alte tipuri de boabă de fasole prin faptul că este extraplată, de mărime medie (dacă e să o apreciem comparativ), şi albă-simplă, curată, fără pată; (deci: nu are boabă rotundă şi nici foarte mare, ci doar medie).

Din cele auzite, are o bună rezistenţă la secetă, preferând totuşi solurile bine prelucrate şi îngrăşate – la noi, de preferinţă, natural.

În fine, cu „mazărea” asta, în cultura mixtă, alături de porumb, mai sunt semănaţi şi dovleci[13] (= „curcubete” în dialect/ „curcubece” palatizat – din latinescul „cucurbita”). Înainte de anii ’90, specific zonei era un soi bubos, care a dispărut în ultimele decenii, fiind acum înlocuit de un hibrid stabilizat, care are la bază (cred) dovleceii comestibili şi (probabil) vechiul soi de „curcubete”. Aceşti hibrizi au dimensiuni mari (cât două vechi curcubete), forma lunguiaţă a dovleceilor şi coaja asemănătoare dovleacului furajer, însă fără bube. Ca fapt divers, tot după ’90 a dispărut şi bostanul (= dovleac pentru plăcinte) tradiţional zonei, care era vernil-turcoaz-brumăriu, cu miez gălbui-portocaliu, gust dulceag şi aromă plăcută. Acesta a fost înlocuit cu o multitudine de soiuri şi hibrizi selecţionaţi, la care însă nu mai apar calităţile soiului nostru tradiţional, decât cu totul excepţional. De curînd am revăzut soiurile de cucurbitacee (curcubece & bostani), pe care le ştiam din copilărie, într-o filmare[14] prin Ţinutul Pădurenilor. Dacă ajung pe acolo, musai le recuperez şi salvez şi... de o ţin tot aşa, o sa ajung un Bruce Willis al soiurilor (şi raselor) autohtone...

Şi uite aşa, după ce am divagat[15] de n-am mai putut, chiar dacă am cam bătut cu graţie câmpurile imaginate, cultivate cu mazăre sălaică şi alte alea (palatizat, „alce hălea”), ajungem în final să încheiem (oarecum) rotund, mai ales eu, această prezentare. Vă mulţumesc pentru răbdare şi vă urez: La mai mare! (scuzaţi rima; nu am căutat-o!)

Doamne fi cu noi şi ne rostuieşte[16]!

G-dot/ 21 mai 2014, 01:32



[1] Interesante sunt şi dezacordurile dintre genul termenului „bombi” folosit pentru boabele de fasole şi cel al termenului de „mazăre”, respectiv dintre genul termenului „bo(a)mbe” folosit în cazul boabelor de porumb şi cel de „cucuruz” (cum e numit în grai), asta într-un dialect în care orice fel de dezacord reprezintă ceva cu totul şi cu totul deosebit şi, desigur, întâmplător, chiar şi (sau mai ales) în vorbirea persoanelor vârstnice, vorbitoare native ale unei versiuni dialectale mult mai vechi decât cea în uz astăzi – paradox pe care nu-l pot explica.

[2] Din DEX (aceeaşi versiune „dexonline.ro”) aflăm doar că aria folosirii termenului de mazăre pt. fasole e mai largă, astfel, dacă înţeleg corect:
• „FASÓLE s. (BOT.) 1. (Phaseolus vulgaris) (Transilv., Maram. și Ban.) mazăre.”
• „Banat, varietate de fasole);” [sic!]

[3] Deşi au trecut vreo două decenii, încă îmi amintesc discuţia colocvială despre tunsorea pubiană (model de "brăduleţ") a unei „femme fatale”, în timpul căreia am exclamat şocat ceva gen: „cum să aibă păsărică?!!... aş fi putut jura că e femeie!.. ce ţi-e şi cu travestiţii ăştia, am ajuns să nu îi mai recunosc!..”. Desigur, femeia chiar era o femeie, şi încă una deosebit de frumoasă!..;)

[4] „o ţără” sau, diminutivat „o ţărucă”/ „o ţârucă” – sinonum cu „un pic”/ „un piculeţ” – însemnând „puţin”/ „puţintel” (în grai am zice „puţâniel”); provenit probabil din „țâr”/ „ţârâit” = a picura, a cădea „cu ţârâita”.

[5] Referitor la chischinieiele de caşmir, acestea erau de cel puţin două tipuri. Astfel, erau unele dintr-un caşmir foarte fin, aproape transparent, numit „dălin” (– „chischineie gi dălin”) de regulă având culoarea crem sau maroniu, cele din urmă purtând un model mai deschis, cu „brăduţ” sau „puişor” – nu se purtau de către crai/ crăiaşi. La crai se foloseau în schimb baticuri tot din caşmir, mari, de culoare neagră cu modele vii şi cu ciucuri mari din mătase. De asemenea, colindătorii mai purtau chischinieie din mătase, cu modele cât mai viu colorate. Personal îmi mai amintesc să fi auzit în copilărie şi de baticuri „din păr de cămilă”, însă poate fi o falsă amintire sau, poate, nu...

[6] În cultura din care provin, „pe vremea mea” (anii ’80) colindele cu tematică creştină atât de populare astăzi (gen: „Mititel, înfăşeţel, În scutec de bumbacel, Lăudaţi şi cântaţi.” etc.), ce încă de pe atunci începuseră să apară şi chiar să pătrundă în datină, erau totuşi privite cu suspiciune, fiind considerate „colinde de pocăiţi” (= sectanţi, neoprotestanţi). Desigur, aveam şi noi colindele noastre creştine tradiţionale precum: „La nunta ce s-a-aflat (în Cana Galileii)”, „O ce veste minunata”, etc. însă, la paritate cu acestea, erau în uz colinde de sorginte mult mai veche. Ca o paranteză (iarăşi...) existau chiar şi „colinde patriotice” cum e „Bravi ostaşi ai României” – care, spre exemplu, face referire la luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Această colindă era primită cu maximă naturaleţe, fiind complet asimilată folclorului.
Desigur, copii fiind, uneori întreceam măsura patriotismului virând înspre naţionalism, ca atunci când colindandu-l pe domnul Ianoş, nou consătean – zugravul de atunci al satului, dacă ne primea băut şi ne părea mofluz, îi cântam „Trei culori (cunosc pe lume)”. El însă nu se supăra niciodată şi întotdeauna primea colindători!

[7] Panarame şi magraoni ca expresii depreciative pt. „el” şi „ea” sunt licenţa mea, fiind nespecifice dialectului nostru local, ci doar preluate de la TV.

[8] Ca o picanterie, dus să-l cunosc la un bal, copil foarte mic fiind (3-4 ani), îmi amintesc cum într-o pauză muzicală mi-a cerut părerea cu privire la interpretarea instrumentală pe care tocmai o făcuse. Împresionat, i-am răspuns – spre jena părinţilor, desigur: „cântaţ’ fo(a)rce fain, numa’ că arătaţ’ ca on mîţ (= un pisic) atunci cân’ suflaţ’ în torogo(a)tă” – asta din cauza mimicii specifice pe care o au suflătorii în timpul actului artistic. :))

[9] Sper să nu greşesc, eminsiunea amintită a fost difuzată de/ pe un post local, în care invitaţi au fost Domnii Ioan Viorel Boldureanu (scriitor, cadru didactic, prof. univ. dr.) şi Ovidiu Papană (muzicolog, folclorist, prof. univ. dr.) pe care, deşi nu îi cunosc personal, îi creditez cu toată expertiza posibilă în domeniu, ştiindu-i ca personalităţi culturale de prim rang.

[10] Extinderea ariei noastre etno-folclorice şi (cu) includerea Beiuşul îmi lămureşte oportunitatea şi adecvarea altor particularităţi care ne sunt specifice, cum ar fi costumul popular (asta îmi vine acum în minte; cred că mi-a rămas pentru că m-a surprins când am aflat-o, părându-mi-se incredibilă), care până pe la începuturile secolului XX încă mai păstra nădragi largi, ca ai maramureşenilor aş fi spus, ca ale noastre, până spre vestul zonei, aş zice acum.

[11] Desigur, mă refer aici la căile de comunicare afectivă, nu terestră, căi intra- şi, mai ales, inter-comunitare.

[12] Alt spaţiu arondat Graniţelor Militare Transilvăneane (în limba germană Siebenbürgische Militärgrenze), care însă – spre deosebire de satul meu, fost aparţinător al Regimentului Valah I de Infanterie Grănicerească, cu reşedinţa la Orlat (în germană 1. Walachen Grenzinfanterieregiment), Compania I-a, cu sediul garnizoanei la Răcăştia – ţinea de Regimentul Valah II de Infanterie Grănicerească (2. Walachen Grenzinfanterieregiment), asta ca să vedeţi ce mică e lumea noastră.
De fapt, tot în acel spaţiu şi cu garnizoana tot la Năsăud a mai existat şi Regimentul Valah de Dragoni Grăniceri (în limba germană Wallachisches Grenz-Dragoner-Regiment), în anul 1770 cele două regimente fiind comasate şi, după Marea Adunare Naţională de la Blaj din 1848, redenumit(e) ca Regimentul II Grăniceri Români, în conformitate cu punctul 1 al Proclamaţiei, care stipula numele naţional ales să înlocuiască mai vechiul nostru exonim (la fel procedându-se şi cu alte regimente cu personal românesc - Regimentul Român I de Infanterie Grănicerească, cu reşedinţa la Orlat şi, respectiv, Regimentul Român XIII de Infanterie Grănicerească, cu reşedinţa la Caransebeş).

[13] Nu pot înţelege de ce folosim în limba literară un derivat din turcescul „devlek”, dacă tot avem corespondent cu origine latină, identică celei pe care o clamăm, cel puţin d.p.d.v. lingvistic. Un răspuns posibil ar fi acela că doar termenul „dovleac” poate fi armonizat în text cu „iahnie” (din turcescul „yahni”) sau „ciorbă” (din turcescul „çorba”) gătite pe sobă (din turcescul „soba”), de ce nu, de un „ciobănel” (diminutiv din turcescul „çoban”), fără niciun „miel” (din latinescul „agnellus”) – că tot suntem mioritici...

[14] Cred, nu sunt sigur, că filmarea aparţinea seriei de emisiuni realizate de TVR Cluj - Gustă Transilvania: Secretele Ţinutului Pădurenilor.

[15] Această disertaţie de divagaţie va fi, sper, ultima de amploarea asta. Pe viitor, promit că dacă mă va mai ’cerca inspiraţia, musai îmi fac blog!

[16] Urare inventată pe loc, desigur, nespecifică la noi; tradiţional cred că s-ar spune: „ne alduieşte” = a binecuvânta – (tot) din maghiarul – „áldani”; cum însă originalul a cam ieşit din uz, las aşa; mai cu seamă că majoritatea avem nevoie de un bun rost.


-------------------------------------------------------------------------------------------------------

PS, normal: Căutând să ascult un bărbung pe youtube, am văzut întâmplător, la recomandări... Monor (Dans din ~) şi, ascultând, între minutele 0: 59–2:33, am dat peste o melodie veche, pe care prima oară am auzit-o de la bunicul meu. De la el încoace melodia am mai auzit-o doar în varianta preluată de Phoenix şi numită „De-a lungul...” [cf. enciclopediaromaniei.ro – Melodie populară, prelucrată instrumental de Nicolae Covaci; înregistrată în 1990 de N. Covaci – chitară solo, O. Lipan (ori C. Petrescu sau Herb Quick) – percuţie; apărută pe discul „Aniversare 35” în 1997.)]. Bunicul îmi cânta pe ea versurile:

„S-o dus cucu’ gi p-aici, la-la-lalala-la-lala-lala,
Şî ş-o lăsat puii mici, tra-la-la-lalala-la-lala-lala,
I-o lăsat lâng-o tulpină, lai-la-la-lala-lai-la-lala,
Să-i creasc-o mamă straină, la-la-lalala-la-lala-lala.

O venit cucu’ dup-o vreme, lai-la-la-lala-lai-la-lala,
Ş-o găsît puii cu pene, la-la-lalala-la-lala-lala,
Cucu’ gi părere bună, trai-la-la-lalalai-la-lala-lalai,
Cântă-n codru gi răsună, la-la-lalala-la-lala-lalai.”

În clip (www.youtube.com/watch?v=5WDyx1EX8Mo) e dansată lent. Nu ştiu dac-o fi un joc „gi pă ceplău”. N-am văzut niciodată unul dar, poate...

ps la PS (nu PPS): Altă melodie pe care mi-o amintesc cântată de acelaşi bunic e „Mândro gi dragostia nostă”. Nu mai postez un clip şi cu aceasta, deşi am găsit-o interpretată de Dinu Iancu-Sălăjanu. Cred însă că mai înainte piesa a fost lansată de Ana Munteanu, sub forma „Bage dă dragostea noastră”, asta apreciind după tematica specifică („düşman”-i, lumea rea, etc.), mai din Banat/ Temeşvar (Eyâlet-i Temeşvar).

(23 mai 2014, 01:39)


PPS: Pt. că tot le-am pomenit, într-unul dintre cele mai recente peripluri prin satul copilăriei mi-am fotografiat cecăul și sabia de crai. Azi le-a venit vremea să fie postate în acest album.
Ai mei (părinţi, pt. că altceva nu prea mai am ca partener de dialog prin satul ăla în care am copilărit), educaţi în clasica tradiţie autohtonă a spălării existenţei şi, mai ales, creierului de memorie materială sau imaterială care nu se pretează la valorificare imediată (prin ingerare-digerare), le-au păstrat cum am putut să-i determin. Cum n-am prea putut, ce şi cum mi-a mai rămas asta am postat!
Din păcate, nu mi s-au păstrat în colecție zurgălăii de crai, majoritatea cumpărați în anii ’80 de maică-mea din gara Clujului. Printre ei era și un mult mai vechi zurgălău pe care l-am rechiziționat din harnașamentul iepei Dora, ce a aparținut (anii ’70) unuia dintre bunicii mei (Lazăr C.). După model, zurgălăul respectiv era, cred, mult mai vechi de anii ’70.
Probabil că, dacă voi căuta, voi găsi și baticurile de podoabă pt crai.. măcar câteva. Dacă da, le voi fotografia și posta cu prima ocazie.

(09 noiembrie 2014)


PPPS: De pe I-net luată (ro.wikipedia.org; youtube.com) şi-napoi în online dată, sper corectă informația: varianta cunoscută de la bunicul meu este atribuită compozitorului și folcloristului Tiberiu Brediceanu, ca făcând parte din muzica sa corală, sub titlul S-a dus cucul – cor pentru voci egale, pe versuri populare...

(23 noiembrie 2014)



après PPPS: Pintru că tăt am zîs c-oi poza & posta (în dialect, oarecum corect: „oi tragie-n cip/ chip şî-oi prezinta potreile”) cân’ oi ave’ vreme şî chischiñieile gi crai (baticurile pe care le-am purtat de Crăciunuri ca şi colindător Crai)... nɒ atunci ok, acum le-a sosit vremea. Bonus: „une-deux blouses roumaines”.

Inventari cu pomelñicu’ imaginilor, dară:

chischiñeu 1:
DSCF1535
DSCF1537 (detaliu tčiucuri)
chischiñeu 2:
DSCF1542
DSCF1543
DSCF1544
DSCF1545 (detaliu tčiucuri)
DSCF1548 (detaliu tčiucuri)
DSCF1549 (detaliu tčiucuri)
chischiñeu tri:
DSCF1550
DSCF1551
DSCF1552
chischiñeu 4:
DSCF1555
DSCF1556
DSCF1557
chischiñeu 5:
DSCF1558
DSCF1559
DSCF1560
nădragii mei gi la costumu’ populari:
DSCF1522
DSCF1523
DSCF1525
cămeşa me ’ai popolară:
DSCF1528
DSCF1529
DSCF1530
DSCF1531 (detaliu)
DSCF1532 (detaliu)
DSCF1533
DSCF1534
primburile mele:
DSCF1563
DSCF1564
DSCF1565
DSCF1566
DSCF1567
fusta costum popular:
DSCF1573 (detaliu broderie)
DSCF1571
DSCF1574 (detaliu broderie)
DSCF1575 (detaliu broderie)
DSCF1569
DSCF1576 (detaliu broderie)
opreg 1:
DSCF1588 (detaliu)
DSCF1590 (detaliu)
DSCF1589 (detaliu)
DSCF1579
DSCF1580
DSCF1581
DSCF1592 (detaliu)
DSCF1593 (detaliu)
DSCF1595 (detaliu)
opreg 2:
DSCF1598
DSCF1599
DSCF1600
DSCF1601 (detaliu)
DSCF1602 (detaliu)
DSCF1604 (detaliu)
DSCF1605 (detaliu)
DSCF1607 (detaliu)
DSCF1608 (detaliu)
DSCF1609 (detaliu)
DSCF1610 (detaliu)
DSCF1611 (detaliu)
ia/ cămeşa 1
DSCF1618
DSCF1619
DSCF1621
DSCF1622 (detaliu)
DSCF1624 (detaliu)
DSCF1625 (detaliu)
DSCF1627 (detaliu)
DSCF1628 (detaliu)
DSCF1629 (detaliu)
DSCF1631 (detaliu)
DSCF1632 (detaliu)
DSCF1638 (detaliu)
DSCF1641 (detaliu)
DSCF1642 (detaliu)
DSCF1643 (detaliu)
DSCF1644 (detaliu)
DSCF1637 (detaliu)
DSCF1645 (detaliu)
ia/ cămeşa 2
DSCF1647
DSCF1651
DSCF1652
DSCF1654 (detaliu)
DSCF1653
DSCF1655 (detaliu)
a DSCF1666 (detaliu)
b DSCF1661
c DSCF1667 (detaliu)
d DSCF1668 (detaliu)
e DSCF1662
f DSCF1669 (detaliu)
g DSCF1673 (detaliu)
h DSCF1663
i DSCF1674 (detaliu)
j DSCF1675 (detaliu)
k DSCF1670 (detaliu)
l DSCF1676 (detaliu)
m DSCF1677 (detaliu)
n DSCF1671 (detaliu)
o DSCF1678 (detaliu)
p DSCF1679 (detaliu)
q DSCF1672 (detaliu)
r DSCF1680 (detaliu)
s DSCF1681 (detaliu)
t DSCF1665
u DSCF1682 (detaliu)

(câteva) Lămuriri (mai mult sau mai puţin) sumare:

Pt. facilitarea accesării dau, în paranteză, şi câte un link pt. fiecare obiect.

Astfel, chischiñeu’ 1 (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240723), cel cu ciucuri mari, este un „batic gi caşmir sau dălin”, nu ştiu sigur materialul. Noi îl avem de la o veche cunoştiinţă de familie („M. lu’ G.”) provenită dintr-o familie (Iovan) de ciobani poienari, cred (din Poiana Sibiului, jud. Sibiu). Cel mai probabil acest batic a fost adus din Mărginime şi îi estimez o vechime de cca. 80-100 de ani, de unde şi starea în care ne-a ajuns până astăzi. De peste 30 de ani se află la noi în familie. L-am primit expres pentru a-l folosi la costumul de Crai.

Chischiñeul (cu nr.) 2 (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240742), cel cu ciucurii mai mici şi ceva mai degradaţi, este tot din caşmir şi îl avem de la aceeaşi persoană („M. lu’ G.”), şi acesta probabil cu aceeaşi vechime şi provenienţă (Poiana Sibiului, Transilvania, România).

Aceste două chischiñeie sau baticuri sibiene făceau parte dintr-o serie de trei piese, dintre care al treilea, cel mai mare, era „gi catifiauă o’ gi barşon”, cum i se mai spunea şi avea, de asemenea, ciucuri mari. Pe acesta însă l-am returnat mai demult, celelalte rămânându-ne nouă.

La costumaţia de Crai foloseam toate aceste 3 baticuri (de fapt, cred că doar 2 dintre ele la fiecare eveniment, bănuind că preferate erau cele cu ciucurii mai lungi) puse pe dedesupt (însă, evident, peste cămaşa costumului popular), ca bază peste care veneau prinse baticurile mai viu colorate. Astfel, pe lângă faptul că ţineau suplimentar de cald, chischiñieile mari negre erau şi decorative, punând în valoare baticurile mai mici şi mai colorate, de sub care ieşeau doar ca bordură cu ciucuri.

Noi, în familie, nu am avut astfel de chischiñieie, aşa că nu ştiu dacă sunt sau nu specifice satului meu. Din ce îmi amintesc însă, babele din perioada copilăriei mele foarte timpurii aveau totuşi baticuri mari, negre, cu ciucuri, mai groase şi cu un model în relieful materialului. Totuşi, acelea erau „mai de toate zilele”, nefiind atât de fin lucrate. (Sper că nu e o falsă amintire: erau deja învechite după paloarea negrului spre gri-brun cu care mi le amintesc colorate, apoi aveau un model central gen „bobu’ orezului”, bordurate cu o gargină cu romburi pătrate şi hexagoane lunguieţe; posibil să fi avut şi un fel de trandafiri în model; ca material erau dintr-un fel de melană; se purtau şi pe cap, dar mai mult pe umeri în sezonul rece...)

Chischiñeu’ (cu nr.u’) tri, „pă vânăt”, (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240751), este dintr-un caşmir, şi i-a fost cumpărat de către maică-mea bunicii mele adoptive (Liţa), în urmă cu cca. 50 de ani din talcioc, de la Arad (ca obiect nou, deci cam asta este şi vârsta lui).

Acest batic albastru făcea parte dintre cele cu care îmi era decorat costumul de Crai. Posibil, pornind de la el am avut asortate primburile pe albastru (bleu) din imaginile consecvente.

Chischiñeu’ 4 (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240755), tăt căşmir, tăt cca. 50 ani vechime. Tăt aşa, fiind „pă roşu” la ăsta asortam primburile roşii. Cele două baticuri, cel „pă vânăt” şi cel „pă roşu”, formau piesele de rezistenţă ale vestimentaţiei împodobite pt./ de Crai.

Chischiñeu’ (cu nr.) 5, hăl cu rotocolile, (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240763), e dintr-„un fel de mătasă”. Pe acesta nu l-am purtat niciodată când am mers „cu craiu’”.
Totuşi, fiind păstrat acasă la ai mei împreună cu celelalte baticuri, am decis să-l prezint ca parte „din colectie”. Din ce-mi spune maică-mea, bunica mea (Corñe)Liţa îl purta cu un costumaş verde „de caşmir” cu un model turcesc pe el. Şi acest batic are cam tot 40 de ani.

Nădragii mei gi la costumu’ populari (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240777), au cca. 25 de ani vechime – şi sunt fără valoare, alta decât sentimentală. Au fost făcuţi de tanti Roji (Rozalia Sz.), croitoreasa familiei... şi a unei bune părţi din sat.
Ca materiale s-au folosit pânză din comerţ, iar pt. ornamentare, în loc de broderie, bandă/ panglică prefabricată din „comerţul socialist”.
Din ce vag îmi mai amintesc, înaintea acestora am mai avut (cred) şi un rând de nădragi mai mici, dar nu mai ştiu la cine i-am dat împreună cu cămaşa lor (de costum popular complet) şi au rămas date... (În epocă, costumele populare erau folosite pt. serbări şi/ sau mers cu colinda. Cine nu avea, mai împrumuta sau primea de tot de la cei cărora le rămânseseră mici.)

Cămeşa me hai popolară (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240789), e confecţionată din aceeaşi pânză şi cu aceealaşi fel de „broderie” ca şi pantalonii costumului popular.
Costumul avea şi brâu făcut dintr-o panglică tricoloră din aceea care se găsea mai demult în comerţ, „la metraj”. Din păcate nu o mai găsesc. Cel mai probabil a rămas la ultimul „debitor” al costumului meu...

Primburile mele (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101240802) sau, mă rog, câte mi-au mai rămas din ele...
Primburi cred că aveam şi roşii (probabil asortate la chischiñieu’ „pă roşu” – 4), setul complet având în total 6 bucati: bleu, alb, roşu: 2-2-2.
Este posibil ca ele să se fi pierdut (sau să fi rămas la casa miresei) atunci când am fost otfeli la/ pt. nunta lu’ Rӕmona, vară-mea. Tot atunci posibil că am pirdut tricolorul. Desigur, nu sunt sigur... ca să mă exprim aşa... la fel de bine au fost împrumutate altor otfeli de la alte nunţi... şi poate că aşa au rămas...
În fine, atat am mai găsit, atat am mai pozat. Perechea primburii (corect primburei, cred) albastre se mai păstrază, însă era destrămată/ descusută şi am preferat să nu o includ în foto.

Bun. Alături de aceste efecte personale din perioada colindelor de Crai, am mai găsit păstrate şi alte câteva piese vestimentare populare ale mamei şi bunicei mele. Cum aş fi exprimat când eram copil: „ăşcia nu mai mi-s a mele”. Le prezint totuşi...

Astfel, „rociea lu’ Liţa” sau fusta (de) costum popular (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101241595), este făcută de bunică-mea Liţa, pt. maică-mea, pe vremea când aceasta se afla în primele clase ale şcolii primare. Prin urmare are peste 50 de ani vechime.
Modelul cu găurele care o decorează se numeşte „ajur” şi se face cu acul de cusut astfel: se trag fire din material (în cazul de faţă o pânză mai fină, de bumbac, numită „şifon”), iar după ce se răreşte materialul, modelele dorite sunt cusute cu aţă albă (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101241587).

Opreg(ul) 1 (numerotat astfel în albumul meu) sau opregul din spate (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101250295), face parte din „setul” de două oprege care au aparţinut bunicei mele Cornelia (Liţa). Aceste oprege sunt confecţionate dintr-o stofă cusută/ decorată iniţial doar cu mătase neagră. Ulterior au suferit modificări. Astfel, maică-mea le-a „îmbunătăţit” adăugând paiete. Apoi, împrumutate verişoarei mele în copilăria acesteia (pt. serbările şcolare), au fost depozitate într-un dulap din garaj şi neglijate, fiind deteriorate şi roase pe alocuri de şoareci. Din acest motiv, mătuşa mea (Rodi.) a „restaurat” piesa înlocuind dantela originală, identică cu cea a opregului 2, cu alta dintr-un material sintetic (după mine destul de neinspirat aleasă, atât ca material cât şi, mai ales, ca model – ce mereu mă duce cu gândul la un articol de sex-shop... păcatul meu, desigur...).
După părerea mea, nu doar dantela neagră din nailon a fost adăugată ulterior, ci şi acele şireturi (în dialect fizăie sau golumbi/ golombi/ goloambe; ) de bocanc ce servesc la prinderea opregelor.
Opreg 2 (după numărul dat de mine în album...), este opregul care se poartă în faţă (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101250417). Exceptând aceleaşi paiete şi aceleaşi fizăie gi bocanc în legătură cu originalitatea cărăra sunt suspicios, acest opreg este (cred) foarte aproape de forma iniţială, originală.
Fiind iniţial „opregile lu’ Liţa”, ca vârstă mai că bat suta de ani (cred).
După cum se poate observa, opregul din faţă era decorat suplimentar cu acei ciucuri bogaţi, care nu apăreau la cel din spate nici înainte de neinspirata „restaurare”, prin care doar a fost înlocuită dantela veche, deteriorată. Datorită acestor ciucuri, opregul frontal este mai lung decât cel posterior. Aceast dimorfism al opregelor este specific portului popular din zona noastră.
Ca ultime precizări legate de aceste elemente de port, dantela iniţială (păstrată la opregul faţă) este din bumbac şi e „gi cumpărat”, nefiind făcută în casă.
Atât opregele cât şi fusta costumului sunt ajustabile, astfel: fizăile cu care sunt legate opregele puteau fi mutate mai sus sau mai jos, după necesitate, iar surplusul de material era indoit în spate; la fel, rochia se îndoia şi i se muta guma pentru a o regla la mărimea dorită.

Ia/ cămeşa 1 (numerotată astfel în album) (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101250738). Nu ştiu dacă la noi acest element e numit ie ori doar cămeşă sau bluză (cu accent puternic pe „U” – pronunţat ca-n bancurile cu Gheo care zice CluUj :))...)
La fel ca şi cele două oprege menţionate anterior, şi această cămaşă a aparţinut bunicei Liţa, după care i-a fost dată mamei mele pt. diverse ocazii gen serbări şcolare...
Nu ştiu pe nimeni care să ştie de cine a fost cusută. Ca vechime, e cel puţin de când era buna fată, dacă nu şi mai veche, deci are cca. 70-80 de ani. Poate suta.

Ia/ cămeşa (cu nr.) 2 (maidinromania.sunphoto.ro/44_Mazare_salaica/101251305), i-a fost cumpărată mamei mele de către taică-su (Momi – Lazăr), pentru o serbare şcolară din primii ani de gimnaziu, pe la inceputul anilor ’60. A costat 40 şi ceva de lei din acea perioadă. Astfel de bluze se găseau (şi) în Deva, la un magazin de artizanat care a funcţionat până „la Revoluţie” şi, cred, puţin şi după, în imobilul numit „La Tunelul proştilor”.


Pozăle le pusăi anu’ trecut, descrieărea viñe az’ (10 ianuarie 2015).




P.S. al V-lea:
V.a. Next target: de pozat & postat accesorii de dobaşi: doba (clasică) din piele de câine şi bălţăiele falice;
V.b. next-next target: recuperarea colindelor locale vechi, dintre care unele precreştine iar altele patriotice!

V.a.1. Interesant (cred) sau cel puţin inedit ar fi de făcut o trecere în revistă a acesoriilor de dobaş, cu prezentarea evoluţiei lor... de la dobele cu feţe confecţionate din piele de câine (tradiţionale – cele mai vechi de care am auzit), la cele antedecembriste, cu membrane făcute din celofan de sac (varianta pentru săraci/ „low cost”), sau cele antedecembriste ale dobaşilor cu aparţinători „comunisto-colaboraţionişti”, care aveau/ foloseau tobe „de pionier”...
Avantajul celor cu celofan era că „sunau” la fel de bine chiar şi pe vreme umedă; în schimb, pe timp favorabil, cele clasice, cu piele, aveau sunet mai puternic.
V.a.2. ...apoi, bălţăiele, cele mai recente „ediţii” pe care mi le amintesc fiind reprezentări falice, veritabile dildo-uri lemnoase folosite ca jucării muzicale de către dobaşii încă prea puţin maturi la cap. Nu ştiu dacă şi în vechime existau bălţăie cu această formă. Judecând după tematica oarecum matrimonială a unora dintre colindele din repertoriul local, gen „Daliana-i fată dalbă” – dedicată caselor-gazdă cu fete de măritat, respectiv a „Junelui bunu”, varianta pentru casele cu juni dezirabili şi/ sau eligibili, cine ştie...
V.a.3. (Ca o) paranteză (închisă): la noi, ansamblurile de dobaşi nu sunt însoţite de costumaţi în urs sau capră. Colindători „ursari” nu am văzut niciodată în sat, nici măcar din cei cu provenienţă „de import” cultural, iar dintre cei cu capra (numită la noi „Turcă”), am văzut doar etnici romi, (dacă nu greşit mi-amintesc) exclusiv din coloniile altor sate – cei din satul nostru preferând şi adoptând obiceiurile locului.

V.b. Dacă timpul vieţilor noastre permite, ar mai fi de cules şi conservat şi colindele tradiţionale local, de la cele precreştine – extrem de vechi; şi până la cele patriotice, probabil întroduse în folclor în preajma Unirii din 1918 sau imediat după... nemaifiind la modă, şi unele şi altele vor ieşi din uz şi se vor pierde...
Desigur, nepierzând din vedere nici colindele tradiţionale cu tematică evident creştină. Cele dulcegăros-exhibist-creştine cu bumbăcel fluffy puffy cântate pe linii melodice sedative... neah... cred că nu mă ocup de ele curând... La noi, „pe vremea mea” nu prea erau agreate, fiind numite „colinzî gi pocăiţ’” (pocăiţi = neoprotesnanţi)... Deci... nu încă! :)

tăt [10 (zăce) ianorie 2015 (două mii cinşpece)]